cartea a doua

Câtă vreme această sentinţă subzista, orice fugă era zadarnică. În
lumea întreagă, nu era, nici pe uscat nici pe mare, un loc unde el să
fie apărat de pretenţiile imperiale asupra persoanei sale. El voia
libertate după formele legii; nu putea deci să caute o locuinţă
statornică decât în Iudeea, ca să se dedice cu totul îndatoririlor sale
filiale; ca să trăiască într-o altă ţară nu-i era cu putinţă. Doamne
Dumnezeule! Cum sperase el într-o astfel de liberare şi o aşteptase,
şi se rugase pentru ea! Şi cât de mult întârziase! Dar în sfârşit o
văzuse, ca din depărtare, în promisiunea tribunului. Ce altceva
putea să fi înţeles puternicul om cu aluziile lui? Şi acum
binefăcătorul, atât de târziu sosit, să fie ucis? Morţii nu se mai
întorc, ca să împlinească promisiunile celor vii. Nu, Arrius nu
trebuia să moară. Şi oricum, era mai bine să se cufunde cu el, decât
să continue a fi un sclav pe galeră.
Ben Hur se mai uită o dată în jurul lui. Pe acoperişul cabinei
lupta urma furioasă. Corăbii inamice veneau mereu scrâşnind şi
bubuind de pereţii Astroeei. Pe băncile de vâslit sclavii smunceau
lanţurile şi urlau, căci trebuiau să cunoască zădărnicia sforţărilor
lor. Soldaţii de pază alergaseră pe punte, disciplina cedase, groaza
domnea. Nu însă; supraveghetorul stătea nemişcat, liniştit ca
întotdeauna, la locul lui, cu ciocanul de tact ca singură armă în
mână. Lovea cu ciocanul de tact degeaba, când larma se mai
potolea. Ben Hur mai aruncă o privire spre dânsul, apoi alergă, nu
ca să fugă, ci ca să-l caute pe tribun.
De la scară până la ferăstruia dindărăt era o distanţă scurtă.
Cu o săritură ajunse, şi se ridică destul ca să poată arunca o privire
fugitivă asupra cerului înroşit, asupra corăbiilor inamice care dau
ghes Astroeei, asupra epavelor ce pluteau încoace, asupra luptei ce
bântuia pe puntea dinapoi, cu mulţi asaltatori şi puţini apărători,
când, deodată, pierdu terenul de sub picioare şi căzu pe spate la
pământ. Podeaua părea a se ridica şi a se încovoia, parcă ar fi vrut
să plesnească. Un moment mai târziu, toată partea dindărăt a
cherestelei era străpunsă şi apa pătrundea ţâşnind şi spumegând. În
jurul lui Ben Hur nu mai era decât întuneric şi vâjâit de ape.
Nu s-ar putea spune că tânărul israelit nu-şi căuta scăparea.
Pe lângă puterea lui corporală obişnuită, mai avea şi acea rezervă
de forţe pe care natura pare a le fi hotărât pentru astfel de primejdii
128