cartea a doua

extraordinare; dar întunericul, vâjâitul apei, îi luaseră cunoştinţa de
sine. Chiar şi reţinerea respiraţiei îi venea inconştient.
Valurile ce năvăleau îl aruncară îndărăt în încăperea cabinei.
S-ar fi înecat aici, dacă un val, zvâcnind în afară, nu l-ar fi apucat.
Aşa, fu aruncat, dimpreună cu epave de corăbii, la suprafaţă.
Timpul cât stătu sub apă i se păruse ani. În sfârşit, respiră adânc,
scutură apa din păr şi din ochi, se căţără mai sus pe scândura de
care se ţinea şi privi în jurul lui.
Moartea îi fusese destul de aproape sub apă; îl pândea şi
acum după cum vedea, deasupra apei, şi anume în diferite forme.
Peste mare se întindea fumul ca o ceaţă pe jumătate
străvezie; prin el licărea ici-colo câte o lumină roşie ca sângele.
Ben Hur recunoscu îndată că luminile acestea proveneau de la
corăbiile ce ardeau. Bătălia continua, dar el nu ştia cine era
învingătorul. Din când în când, ajungeau în raza vederii sale
corăbii care întunecau flăcările, ca umbre. În depărtare mare, auzea
pârâitul corăbiilor ce se ciocneau. Primejdia însă era aproape. Când
s-a scufundat Astroea, avea pe bord, cum am spus echipajul
propriu şi pe al altor două galere care îl atacase; cu toţii fuseseră
târâţi de valuri în adânc. Acum reveneau mulţi la suprafaţă şi
continuau să lupte între dânşii, agăţându-se de o bârnă, o scândură
sau alt obiect plutitor. Luptând în încăierare de moarte, uneori cu
lancea şi sabia, ţineau în agitare apa, care ici era de un negru
profund, dincolo roşită de reflexul focului. Luptele acestea, în sine,
nu-l interesau; cu toţii îi erau duşmani. Fiecare dintre ei puteau să-l
omoare, pentru scândura pe care plutea. Se grăbi să se depărteze.
Atunci auzi zgomot repede de lopeţi şi văzu o galeră care
venea în direcţia lui. Prora înaltă părea de două ori atâta, şi lumina
roşie care juca pe omamentele-i sculptate şi aurite îi da forma unui
şarpe. La carenă, apa ţâşnea sus.
Acum el începu să împingă înainte, din toată puterea, bârna
grea şi greu de cârmit. Fiecare minut era preţios, o jumătate de
secundă putea să-l scape sau să-l piardă. Pe când îşi încorda toate
puterile, văzu scânteind, aproape de dânsul, un coif ce ieşea din
apă, urmat de două mâini cu degetele crispate, mâini mari şi
puternice, care se putea cunoaşte că, pe ce au pus mâna odată nu-i
dădeau drumul cu una cu două. Ben Hur se dădu la o parte, speriat.
129