cartea a doua

pierea lui, cuvinte de îmbărbătare, de speranţă.
— Ei vin! Ascultă!...
Şi prietenii se uitau înapoi, în aşteptarea unui eveniment
salvator.
Se auziră strigăte repetate de protest, tot mai apropiate. Ben
Hur recunoscu pe servitorii lui Simonide, care aduceau pe stăpânul
lor, în scaunul lui; Estera venea lângă el, urmată de o litieră,
acoperită cu perdele scumpe.
— Pace vouă, Simonide şi Estera! grăi Ben Hur, apropiinduse
de ei. Dacă vă duceţi la Golgota, merg şi eu cu voi.
Simonide tresări, ca trăsnit, din somn. Abia putea să vorbească
de obidă.
— Vorbeşte cu Baltazar, zise el. Este aici, în litieră.
Ben Hur desfăcu perdelele. Egipteanul zăcea nemişcat în
litieră; faţa lui era palidă ca a unui mort.
— Putem să-L vedem? întrebă el în şoaptă.
— Pe Nazarinean? Da, este aici, câţiva paşi în urma noastră.
— Dumnezeule mare! strigă bătrânul. Încă o dată! Încă o
dată! O, azi e cea mai grozavă zi pentru omenire!
Se opriră în colţul unei case, adăpostiţi de peretele ei, şi
aşteptară trecerea convoiului. Nu vorbeau nimic. Parcă le era frică
să-şi împărtăşească gândurile. Oroarea le paralizase puterile.
Baltazar, cu mare greutate, se coborî din litieră, sprijinit de un
servitor. Estera şi Ben Hur rămaseră lângă Simonide.
În acest timp, mulţimea imensă se apropia. Strigătele,
murmurul se înteţeau tot mai mult. Condamnatul înainta în
mijlocul tumultului.
— Priviţi, – zise Ben Hur amarnic –, ce vine acum e sfârşitul
Ierusalimului!
În fruntea convoiului zbierau câţiva derbedei:
— Regele Iudeei! Loc pentru regele Iudeei!
Simonide îi privi trist, cum ei jucau, cum lărmuiau şi făceau
haz.
— Când aceştia vor fi mari, vai de cetatea lui Solomon! zise
el.
O trupă de soldaţi legionari venea în urmă, înarmaţi, în marş
molatic, nepăsători. În mijlocul lor, Iisus Nazarineanul!
409