cartea a doua

necurat şi nu putea să ia parte la festivitatea serbărilor.
Neputându-se duce la Templu, tânărul erou rămase lângă
scumpa lui familie. Ele îi povestiră tot ce suferiseră în cei opt ani
cumpliţi cât fuseseră închise în celula 5 din temniţele cetăţii
Antonia. Şi ura lui Ben Hur deveni şi mai înfocată împotriva
schingiuitorilor. În fierberea dorinţei de răzbunare, el se gândea la
tot felul de absurdităţi. Să organizeze o răzvrătire formală, în
Galileea? Să cheme pe toţi marinarii împotriva Romei? Căci oricât
îşi frământa mintea, nu găsea altă soluţie decât războiul! Numai
puterea armelor va putea să scoată poporul lui Israel din cătuşele
lui. De aceea toate speranţele erau îndreptate iarăşi spre iluzia ce-l
susţinuse ani în aşteptare: Nazarineanul! Ce o să facă Nazari-
nenanul? Din când în când veneau pe la el foştii lui tovarăşi de
arme din Galileea: bărbaţi maturi, cu barbă lungă; tineri zvăpăiaţi
cu ochi scânteietori, cu săbii la şold.
— Cine sunt aceştia? întreba mama lui.
— Galileeni! Prieteni din Galileea, răspundea el.
Ben Hur mai făcu câteva corturi în apropierea lui şi adăposti
pe cei mai buni în ele.
Prietenii aceştia îi aduceau ştiri despre efectele propovăduirii
Nazarineanului şi despre planurile rabinilor şi ale romanilor,
duşmanii Lui. Ştia că viaţa bunului învăţător era în primejdie; dar
nu credea că momentul hotărâtor era aşa de aproape. Că duşmanii
au hotărât să-L piardă chiar acum, în zilele Paştilor, nu şi-ar fi
putut închipui atâta îndrăzneală din partea lor.
Apoi Ben Hur avea încredere în puterea dumnezeiască a lui
Hristos. Cum nu s-ar fi folosit El însuşi de magia acestei miraculoase
puteri, prin care mântuise de atâtea ori viaţa altora?
Era în 25 martie, după socoteala zilelor noastre. Spre seară,
Ben Hur ieşi călare, nerăbdător să afle desfăşurarea evenimentelor
din urmă. Promisese să se întoarcă în cursul nopţii.
Calul era odihnit şi o luă repede înainte. În adierea
amurgului, copacii din grădină parcă-l salutau, cu prietenie. Altfel
nu întâlni pe nimeni. Nicio suflare omenească. Casele oamenilor
erau închise, goale, fără foc, fără lumină. Era săptămâna mare,
când femei, copii şi bătrâni erau cu toţii în Templu. Se rugau,
ascultau serviciul divin şi aşteptau apariţia stelelor, ca semn pentru
391