cartea a doua

tăcere, profundă. De la el ştiu cântarea aceasta.
— Dar el cânta greceşte.
— Iar eu am cântat evreieşte.
— Aceasta mă face şi mai mândru de mica mea soră. Ştii
mai multe cântece frumoase ca acesta?
— Ştiu multe. Dar să le lăsăm acum. Amrah m-a trimis să-ţi
spun că are să-ţi aducă dejunul aici şi n-ai să te cobori. Trebuia să
fie aici: până acum, Zicea că eşti bolnav, că ţi s-a întâmplat ceva
ieri. Ce-a fost? – spune-mi şi am să-i dau şi eu ajutor lui Amrah să
te vindece. Ea cunoaşte toate leacurile egiptenilor; acesta era un
popor primitiv; dar eu am şi multe reţete de la arabi, care...
— Care sunt un popor şi mai primitiv, zise el dând din cap.
— Aşa crezi? Bine, atunci să-i lăsăm pe aceia, – răspunse ea
repede şi duse mâinile la urechea ei stângă. Aici însă am ceva mai
bun şi mai sigur: o amuletă pe care, demult – nu mai ştiu când –
unul din familia noastră a primit-o de la un mag persan. Iată,
inscripţia e aproape ştearsă de folosirea îndelungată.
Îi arătă cercelul. El se uită repede, râse şi i-l înapoie.
— Tirzah, nici dacă aş fi pe moarte, eu cu amuleta asta n-aş
avea ce să fac. E o rămăşiţă a idolatriei şi aşa ceva îi este interzis
oricărui fiu al lui Avraam. Ia-o înapoi şi n-o mai purta.
— Interzis? A, nu! răspunse ea. Mama tatălui nostru a
purtat-o în mai multe sâmbete ale vieţii ei. A vindecat, nu ştiu câţi,
dar cel puţin trei bolnavi. Iată aici este şi semnul de aprobare al
rabinului.
— Eu nu cred în amulete.
Ea se uită cu mirare la el.
— Şi ce-are să zică Amrah?
Privi cercelul, cu îndoială.
— Ia-l şi poartă-l, surioară. Îţi stă bine; te face frumoasă, deşi
n-ai avea nevoie de un astfel de ajutor.
Ea îşi puse la loc amuleta în ureche. Tocmai intra Amrah în
odaie, aducând pe o tavă lighean cu apă şi prosoape.
Deoarece Judah nu era fariseu, spălatul nu-i luă timp mult.
Servitoarea se depărtă acum, pe când Tirzah se apucă să-l pieptene
pe fratele ei; din când în când scotea de la brâu o oglindă mică de
metal, pe care o purta după obiceiul evreicelor, şi i-o dădu fratelui
92