cartea a doua

Are apoi, nutreşte în suflet, o ură adâncă împotriva Romei, şi
fiindcă Messala, despre care ţi-am spus, a fost părtaş în oarecare fel
la marea nedreptate ce i s-a făcut, are de gând, mai întâi, să-l
umilească pe acesta. Întâlnirea de la izvor îi oferise o ocazie
favorabilă; însă a renunţat, căci nu era destul de publică, după
părerea lui.
— Messala e un om influent, zise Simonide gânditor.
— Da; însă întâlnirea între ei are să fie la hipodrom.
— Ei, şi pe urmă?
— Fiul lui Arrius va învinge.
— De unde ştii?
Malluch zâmbi.
— Mi-a spus-o el, însă am o siguranţă mai mare: e curajul
lui.
— Bine, dar Malluch, gândul lui la răzbunare până unde
merge? Se mărgineşte la aceia puţini care i-au făcut nedreptatea,
sau se întinde asupra tuturor? Apoi, sentimentul lui acesta nu e
oare numai un capriciu copilăresc? Sau a ajuns la maturitatea
bărbătească? Tu ştii, Malluch, că gândul răzbunării care-şi are
rădăcinile numai în sentiment, e ca un vis trecător, pe care lumina
zilei îl alungă, pe când răzbunarea, care a devenit pasiune, e o
boală a inimii, care se urcă la creier şi se hrăneşte din amândouă.
Aici se arătă Simonide pentru întâia oară că are şi el
sentimente; vorbea repede, cu pumnii strânşi şi cu pornirea unui
om care boala ce descrie o şi resimte.
— Bunul meu stăpân, răspunse Malluch, unul din motivele
care m-au întărit în credinţa că tânărul e evreu, e tocmai puterea
urii sale. Vedeam lămurit că voia să se stăpânească – lucru firesc
câtă vreme trăise atâta timp printre bănuitori; totuşi am văzut ura
lui izbucnind: o dată când a întrebat despre sentimentele lui Ilderim
faţă de Roma, apoi când i-am povestit istoria şeicului şi cea a
filosofului şi i-am vorbit despre întrebarea: „Unde e nou-născutul
rege al Iudeilor?”
Simonide se plecă în aşteptare încordată.
— Răspunsul lui, Malluch? Spune-mi cuvintele lui, ca să
cunosc ce impresie i-a făcut secretul.
— A cerut să ştie cuvintele exacte, cum au fost rostite: „Care
195