cartea a doua

Coiful se ridică mai sus, şi acum se putea vedea şi capul, în juml
căruia două braţe izbeau cu violenţă în apă; acum capul se întoarse,
de i se putea vedea faţa. Gura-i era deschisă mare; ochii, ieşiţi din
orbite, priveau fix şi fără strălucire; faţa-i avea paliditatea unui om
ce se îneacă, era îngrozitor de văzut. Totuşi Ben Hur scoase un
strigăt de bucurie, şi când capul începea iar să se scufunde, prinse
lanţul ce ţinea coiful și-l ridică pe omul gata să se înece. Era
Arrius, tribunul.
Câtva timp apa spumegă şi vâjâi în jurul lui Ben Hur cu atâta
putere, încât el trebui să-şi încordeze toată forţa ca să se ţină pe
scândură şi să ţină şi capul romanului peste apă. Galera trecu pe
alături de dânşii, printre oameni ce înotau, capete cu coifuri sau
fără; urma corăbiei era înroşită ca de foc. Un pârâit puternic, după
care urmară strigăte mari, îl făcură pe salvator să privească iar în
sus. O bucurie sălbatică îi cuprinse: Astroea era răzbunată!
În timpul acesta lupta continuă cu furie. Rezistenţa trecu în
curând în fugă. Dar care era biruitorul? Ben Hur ştia bine, că atât
libertatea lui, cât şi viaţa tribunului, atârnau de rezultatul bătăliei,
împinse scândura sub roman, până ce-l văzu zăcând de-asupra ei şi
se îngrijea acum numai să-l menţină acolo.
Dimineaţa mijea cu încetul. Plin de speranţă de o parte, de
temere de alta, aştepta ziua următoare.
Ce va aduce? Biruinţa romanilor sau a piraţilor? În cazul din
urmă, protejatul lui era pierdut.
În sfârşit, se făcu ziuă; nu se simţea nicio adiere. La stânga
zări uscat, dar într-o astfel de depărtare, încât nu putea să cuteze
încercarea de-a ajunge acolo. Ici-colo pluteau naufragiaţi ca şi
dânsul. În multe locuri apa era înnegrită de sfărâmături arse şi care
pe alocuri fumegau încă. La o depărtare oarecare, era o galeră, cu
pânzele atârnând zdrenţuite şi cu lopeţile oprite în loc. Şi mai în
sus, putea să vadă mai multe puncte mişcătoare, despre care credea
că sunt corăbii ce se refugiau sau urmăreau, dacă cumva nu erau
păsări de mare.
Astfel trecu un ceas. Îngrijorarea-i creştea. Dacă nu se ivea
vreun ajutor, Arrius trebuia să moară. Uneori părea chiar mort,
nemişcat cum zăcea. Îi scoase coiful, apoi, cu multă greutate, şi
platoşa. Bătăile inimii îi erau neregulate. Dar că inima-i bătea încă,
130