cartea a doua

sfinţenia altarelor, puterea fecundatoare a soarelui!
Când Ben Hur, cufundat în astfel de reflecţii, îşi urmă
drumul, nu putea să se sustragă de la oarecare îngrijorare pentru
servitorii marelui templu natural, anume pentru aceia care, prin
osteneala lor proprie, îl menţineau într-o stare atât de încântătoare.
Ce-i adusese aici nu mai era secret; motivele şi influenţa îi apăreau
clare. Pentru unii, care loviţi în ei înşişi, îşi pierduseră liniştea
sufletească, perspectiva unei vieţi de pace durabilă într-un loc
sfinţit, la a cărui înfmmuseţare puteau contribui, deşi nu cu bani,
dar cu munca proprie, avea desigur ceva ademenitor. În rândul
acestora erau oameni cu cultură superioară, susceptibili însă şi de
temeri apăsătoare şi de bucuriile speranţelor; dar nu constituiau ei
marea, masă a servitorilor Daphnei. Reţeaua lui Apollo era întinsă
şi( ochiurile ei strânse. Destul că marea majoritate era alcătuită din
sibarţii lumii, şi o plebe, mai mare la număr dar cu atât mai
decăzută, şi care servea senzualităţii ce pe atunci cuprinsese întreg
Orientul. Niciun scop mai înalt: nu slăvirea zeului cântării (Apollo)
sau a nenorocitei lui tovarăşe, nici devotamentul pentru o filosofie
care îşi manifestă roadele abia în liniştea retragerii, nici iubirea în
înţelesul ei sfânt, nu-i reţineau în acest loc. În epoca aceea erau
abia două popoare capabile de o astfel de năzuinţă mai înaltă, şi
anume poporul care trăia după legile lui Moise şi poate adepţii
învăţăturilor lui Brahma. Numai ele ar fi putut spune omenirii:
Mai, bine o Lege fără iubire, decât o iubire fără de Lege.
Depărtându-se de la aceasta, compătimirea atârna în mare
grad de dispoziţia momentană; mânia nu lasă la iveală această pornire.
Îi suntem predispuşi însă, când ne găsim în stare de perfectă
mulţumire de sine. Ben Hur îşi iuţi paşii şi ridică mai sus, capul;
fără a pierde sensibilitatea pentru splendorile împrejurimilor, se
uita la toate cu priviri mai liniştite, uneori chiar dispreţuitoare; nu
putea uita că aproape fusese să devină el însuşi o jertfă a amăgirii.
CAPITOLUL VII
În faţă vedea Ben Hur o dumbravă de chiparoşi; copac lângă
copac se înălţau ca nişte coloane, toţi drepţi şi zvelţi ca şi catargele
169