cartea a doua

femeie frumoasă, împodobită, ca şi ele, cu panglici şi cu flori. Apoi
se opri să privească un taur mare, alb ca zăpada, împodobit tot cu
struguri proaspeţi; pe spinarea-i largă, într-un coş, era un copilaş
gol, imagine a micului Bacchus. Urmărindu-şi drumul se întreba,
oare pentru care altare erau destinate aceste ofrande. Acum trecu
un călăreţ în îmbrăcăminte pompoasă; coama calului era tunsă
după obiceiul timpului. Atitudinea mândră a călăreţului şi a calului,
îl făcu pe Ben Hur să zâmbească. Se mai întoarse, când îi ajungeau
la ureche uruitul trăsurilor sau tropotul surd al copitelor cailor; pe
nesimţite, începu să-l intereseze diversitatea carelor şi portul variat
al conducătorilor. Începu a da mai multă atenţie şi mulţimii
înconjurătoare. Vedea oameni de toate vârstele şi stările, bărbaţi şi
femei, toţi în haine de sărbătoare. Un grup era în alb, altul în negm;
unii purtau steaguri, alţii cădelniţe; aceştia mergeau încet, cântând
imnuri, ceilalţi înaintau după muzica flautelor şi tactului tobelor de
mână. Dacă zilnic acest popor se revărsa la Daphne, ce minunăţii
trebuie să fi fost de văzut acolo! În sfârşit, se auziră bătăi din palme
şi exclamări vesele. Se uită în sus, multe degete arătau la un punct.
Urmând direcţia aceasta, văzu pe coasta colinei o clădire în formă
de templu – intrarea în dumbrava sfântă. Cântarea imnurilor răsună
mai cu tărie, muzica deveni mai vioaie. Fu dus cu şuvoiul de
oameni şi intră, împărtăşind aşteptarea nerăbdătoare a tuturor. Deşi
de gust fin roman, priveliştea locului îl impresionă.
Când Ben Hur trecu pe poarta clădirii în stil grecesc, se văzu
într-un spaţiu larg, pavat cu piatră lustruită. În jurul lui mişuna o
mulţime neliniştită, zgomotoasă, în haine pestriţe. Înaintea lui se
ramificau cărări curat întreţinute la sud-vest spre o grădină, ca să se
piardă îndărătul ei într-o pădure peste care plutea o ceaţă
albăstruie. Ben Hur se uită gânditor înainte, nehotărât în care parte
să se îndrepte. În acel moment exclamă o femeie:
— Splendid! Dar unde mergem acum?
Cel care o însoţea, un om cu cunună de lauri, răspunse
râzând:
— Haide, frumoasă străină, întrebarea ta înseamnă că te
temi. Nu ne-am învoit oare, ca toate astea, dimpreună cu noroiul
Antiohiei să le părăsim? Aerul care adie e o respiraţie a zeilor. Să
ne lăsăm adierii vântului.
161