cartea a doua

gang întunecos, pe care el îl socotise ca a şasea celulă.
— Ai dreptate! Planul cel dintâi are o lacună. Dacă-i aşa, voi
pune desenatorul meu să facă un nou plan al închisorii. Vino mâine
să-l iei!
Tribunul, crezând că raportul era gata, îi întoarse spatele.
— Dar ascultă mai departe, tribune!
— Mâine, Gesius, mâine!
— Ceea ce vreau să vă spun nu se poate amâna!
Tribunul se aşeză, binevoitor, din nou pe scaun.
— Vă spun pe scurt. Dar vă întreb iarăşi: nu era datoria mea,
oare, să cred toate câte îmi spusese Gratus, despre deţinuţi?
— Negreşit! Trei spioni, orbi şi muţi! Era datoria ta să crezi.
— Ei, nici asta n-a fost adevărat!
— Cum? – întrebă tribunul cu interes.
— Ascultă şi judecă singur, tribune! Am făcut cum mi s-a
poruncit. Opt ani de zile n-am deschis celula a cincea! Am adus de
mâncare la ceilalţi condamnaţi, deschizându-le uşa o dată pe zi.
Acestor trei spioni însă le dădeam apa şi pâinea printr-o
deschizătură în zid. Ieri însă, când a venit poruncă să cercetăm pe
toţi condamnaţii, am deschis şi uşa acestor nenorociţi. Uşa căzu cu
zgomot la pământ, căci ţâţânile ruginiseră, dar în celulă nu era
decât un singur om! Părul îi cădea lung, încâlcit, până în genunchi;
pielea pe el era ca pergamentul; unghiile lungi, încovoiate, cum le
au păsările răpitoare, dar nu era decât un om! Unde erau ceilalţi
doi? Am cercetat bine toată celula! Dacă au murit, unde erau
leşurile, oasele lor? N-am găsit nicăieri nicio urmă de aşa ceva!
L-am întrebat pe el, dar a dat numai din umeri.
— Şi ce crezi tu?
— Eu cred că n-a fost decât un singur om acolo, în tot
decursul acestor opt ani.
— Bagă, de seamă! îi zise tribunul ameninţător. Ce spui tu,
ar fi o acuzare gravă, adusă procuratorului Gratus!
Temnicerul se înclină.
— Poate m-am înşelat! Nu ştiu!...
— Dar n-ai spus tu singur că timp de opt ani ai adus de
mâncare pentru trei persoane?
— N-am spus totul, răspunse temnicerul neintimidat. Am
324