cartea a doua

luxul lui nu-mi pasă. Dacă îl înving, înfrângerea lui va fi cu atât
mai grea şi triumful meu cu atât mai complet. Dacă însă cu
adevărat are avantaje remarcabile, aş vrea să le cunosc.
— Înţeleg, înţeleg, îl asigură Malluch. Vrei să ştii măsura de
la centrul osiei până la pământ.
— Ai ghicit; şi acum bucură-te, Malluch, alte însărcinări nu
mai am să-ţi dau. Să ne întoarcem acum la corturi.
La intrarea cortului întâlniră un servitor care umplea carafele
afumate cu „viaţă” proaspăt pregătită. Se opriră ca să guste.
Curând apoi Malluch se întoarse în oraş.
În lipsa lor, o ştafetă fusese trimisă, cu instrucţiunile de care
spusese Simonide. Era un arab; nimica scris n-avea la dânsul.
CAPITOLUL III
— Iras, fiica lui Baltazar, mă trimite cu o salutare şi o solie,
zise un servitor către Ben Hur, care tocmai odihnea în cort.
— Spune-mi solia.
— Fi-vei aşa de bun, să o însoţeşti pe lac în sus?
— Am să-i aduc singur răspunsul. Aşa să-i spui.
Ben Hur ceru să i se aducă încălţămintea şi peste câteva
minute era pe drum la frumoasa egipteancă. Umbra munţilor se întindea
cu încetul peste dumbrava palmierilor şi anunţa apropierea
nopţii. Din depărtare, pătrundea printre copaci sunetul tălăngilor
turmelor, mugetul vitelor şi glasul păstorilor care îşi mânau turmele
acasă. Viaţa din dumbravă era, – să nu uităm –, asemănătoare
întru toate cu viaţa păstorilor din păşunile mai sărace ale pustiului.
Şeicul Ilderim participase la exerciţiile de după amiază, care
n-au fost decât o repetare a celor de dinainte de amiază. Apoi,
urmând invitării lui Simonide, se dusese în oraş. Putea să se
reîntoarcă încă în noapte; dar în considerarea lucrurilor importante
despre care avea de vorbit cu prietenul său, – nu era probabil. Ben
Hur, care rămăsese astfel singur, pusese să-i îngrijească caii, se
răcori, se opri apoi în loc, îşi schimbase hainele de călătorie cu cele
obişnuite ale lui, haine albe cum le poartă adevăraţii sadducei, îşi
luase cina devreme şi, mulţumită puterii tinereţii sale, era acum pe
247