cartea a doua

Sidonianul îşi biciuia caii care, de frică se sforţau să alerge.
Bizantinul şi corintianul făceau şi ei sforţări, fără rezultat. Nici nu
mai contau. Toţi urmăreau doar pe roman şi pe evreu.
— Ben Hur! Ben Hur! se auzeau strigătele din mii de glasuri.
Pe unde trecea, îl întâmpinau strigăte de simpatie şi
încurajare.
— Grăbeşte-te, evreule!
— Pe lângă zid!
— Dă drumul arabilor!
— Nu te lăsa! Acum, ori niciodată!
Evreii stăteau pe parapet cu mâinile întinse spre el, parcă se
rugau. El părea că nu-i vede, nu-i aude.
Drumul era pe jumătate făcut şi el alerga tot în urma lui
Messala. Ajunseră la a doua barieră, tot astfel. Messala era bine
dispus şi promitea în gând să aducă bogate jertfe zeilor, după
învingere. Iată un pas şi va fi acoperit de glorie – avere, suprema
satisfacţie a triumfului visat.
În acelaşi timp, Malluch îl văzu, din galeria lui, pe Ben Hur
cum se aplecă peste caii lui şi dădu drumul frâielor. Şi cum ondulă
biciul, plesnindu-l, fără să lovească, deasupra arabilor, înspăimântaţi,
Ben Hur se încordă cu o hotărâre energică, supremă, care
părea că animă, prin expresia voinţei lui – voinţa cailor. Ei făcură
un salt şi în clipa următoare erau alături de Messala. Acesta parcă
şi auzise zgomotul carului, dar nu îndrăzni să întoarcă capul, căci
era tocmai la cotitură, unde trebuia să fie foarte atent. Niciun semn
nu-i veni din mulţime. Distinse, cu tot zgomotul, unele cuvinte pe
care Ben Hur le adresa în limba arabă cailor lui, cum obişnuia
şeicul. Erau cuvinte de îmbărbătare:
— Acum, acum! La pământ cu cel care ne-a lovit!... La
pământ! A noastră e gloria! Încet, încet, lucrul s-a făcut!... Foarte
simplu, la punct, şi repede!
Ben Hur pândise momentul, când la cârmuire Messala slăbise,
şi dădu lovitura.
Miile de oameni au înţeles procedeul cu strălucitul lui
succes. Messala, zăpăcit, nu-şi cârmui bine carul. Roata din faţă se
lipi de osie şi trosni... circul răsună de ţipete, urmate de altă
trosnitură, mai puternică... O ploaie de ţăndări se revărsară peste
311