cartea a doua

ecunoscuţi ca zei, ca şi mai demult, în Galia şi Germania; Egiptul
era mulţumit cu crocodilul lui şi cu Anubis; persanii se închinau ca
şi mai înainte la Ormuzd şi Ahriman; în speranţa Nirvanei, indienii
mergeau, răbdători ca întotdeauna, pe drumul fără de raze al lui
Brahma; frumosul spirit grecesc cânta, dacă filosofia tăcea, tot în
zeii eroici ai lui Homer, iar în Roma nimic nu era atât de obişnuit şi
ieftin ca zeii. Stăpânii lumii, urmându-şi capriciul, tocmai fiindcă
erau stăpâni, treceau cu jertfele lor de la altar la altar, nepăsători, şi
se bucurau de colecţia de zei ce-şi făcuseră. Dacă erau undeva
nemulţumiţi cu ceva, erau cu numărul zeilor; căci după ce împrumutaseră
la un loc toate zeităţile Pământului, începuseră să-şi
divinizeze cezarii şi să le dedice altare şi jertfe. Nu, nu se simţea
trebuinţa unei eliberări religioase, plângerile erau numai contra
relei guvernări, a arbitrarului şi cruzimilor. Îngrozitoarea prăpastie,
în care erau precipitaţi oamenii şi din care gemeau după eliberare,
era pentru ei numai o mizerie politică. De aceea, oftau pretutindeni,
în Lodinum, în Alexandria şi Atena ca şi în Ierusalim, numai după
un rege ca să triumfe cu el, nu după un zeu, căruia să i se închine.
Noi, care considerăm acel timp după două mii de ani, vedem
şi înţelegem că nu era decât o scăpare din toată învălmăşeala:
însuşi Dumnezeu trebuie să-şi arate atotputernicia şi să apară pe
Pământ ca mântuitor. Dar oamenii din vremea aceea, chiar cei
cugetători şi cu judecată, nu vedeau mântuirea decât în prăbuşirea
Romei; după aceasta, scăparea avea să urmeze ca înnoire şi
reformă generală. Pentru aceasta se rugau, conspirau şi se
răzvrăteau, – luptau şi mureau, şi stropeau pământul, astăzi cu
sânge, mâine cu lacrimi –, cu acelaşi rezultat întotdeauna.
Mai însemnăm că Ben Hur împărtăşea sentimentele masei
popoarelor neromane. Cinci ani cât a stat în Capitală, a avut ocazia
să vadă şi să cunoască mizeria lumii subjugate; şi în credinţa tare
că răul din care purcedea această mizerie era de natură politică şi
nu se putea vindeca decât cu sabia, porni să se pregătească pentru
rolul ce avea să-i revină în ziua faptei hotărâtoare. În mânuirea
armelor nu-l întrecea niciun alt soldat; dar arta militară cere ceva
mai mult; cine vrea să se afirme în ea cu succes, trebuie să mai
priceapă şi altceva decât mânuirea scutului şi a lăncii. Pe câmpul
de luptă are să se manifeste talentul comandantului; cea mai mare
222