cartea a doua

tineri, unii dintre ei aproape copii. Sunt evident din Italia, şi cei
mai mulţi romani. Cu toţii vorbesc o latinească curată şi poartă
îmbrăcămintea obişnuită la Tibru: o tunică cu mâneci şi poale
scurte, port foarte potrivit pentru clima Antiohiei. Pe canapele sunt
aruncate togi şi haine în neorânduială, unele din ele tivite cu
purpură. Erau şi unii care dormeau, întinşi pe canapele, fie obosiţi
de căldură, fie de libaţiunile aduse lui Bacchus.
Un murmur de voci continuu umple sala, întrerupt numai
uneori de câte un râs zgomotos sau de câte o izbucnire de mânie
ori de veselie; peste toate însă un uruit neîntrerupt, care la început
îl impresionează ciudat pe străin; dacă ne apropiem însă de mese,
descoperim cauza zgomotului. Cei de faţă petrec, câte doi sau în
grupuri, cu jocul în mare favoare atunci: table şi zaruri,
Cine sunt membrii acestei adunări?
— Bunule Flavius, zise unul din jucători, oprindu-se de la o
amncare de zaruri, vezi haina aceea pe canapea, în faţa noastră. A
sosit adineaori din atelier şi are o cataramă de aur la umăr, lată cât
palma.
— Ei bine, răspunse Flavius fără a ridica ochii de la joc, am
mai văzut mantale de felul acesta; de aceea asta de care zici poate,
că e drept, să nu fie veche, dar, pe cingătoarea Venerei! nici nouă
nu este. Dar ce e cu ea?
— Nimic; aş dărui-o cui mi-ar arăta un om care ştie toate.
— Ha-ha! Ţi-aş putea arăta, şi pentru un preţ mai mic, aici
printre aceşti tiviţi cu purpură, care să-ţi primească oferta. Dar
joacă!
— Pe ce?
— Un sesterţ.
Fiecare din ei luă câte o tăbliţă pe care-şi făcură însemnări.
Flavius reveni la vorba prietenului său:
— Un om care să ştie toate? Pe Hercule! Acela ar scoate din
pâine toate oracolele! Dar ce-ai vrea tu de la un astfel de monstru?
— La o singură întrebare să-mi răspundă, Flavius, apoi, pe
Apollo, i-aş tăia beregata.
— La ce întrebare?
— Să-mi spună ora – nu! minutul, când va sosi Maxentius
mâine.
200