cartea a doua

gloria şi mândria pustiului. N-am mai văzut astfel de animale decât
în grajdurile împăratului; cine le-a văzut însă o dată, le recunoaşte
oricând. Dacă ne vom întâlni mâine, te voi cunoaşte Malluch; te
voi recunoaşte după faţă, după statură, după întregul tău fel de a fi.
Tot aşa, şi cu aceeaşi siguranţă i-aş recunoaşte. Dacă e adevărat tot
ce se spune despre ei, şi dacă mă voi pricepe să-i stăpânesc bine,
atunci aş putea...
— Să câştigi sesterţii? îl întrerupse Malluch râzând.
— Nu! răspunse Ben Hur tot atât de repede. Voi face ce se
cade mai bine unui urmaş şi moştenitor al lui Iacob – vreau să-l
umilesc pe inamicul meu într-un loc cât se poate mai public. Dar –
adăugă nerăbdător – aşa pierdem timpul. Cum am putea ajunge
mai curând la corturile şeicului?
Malluch se gândi un moment.
— Mai bine va fi să mergem drept în sat, care e în apropiere.
Dacă vom putea închiria acolo două cămile repezi, într-un ceas
vom fi pe drum.
— Să facem aşa.
Satul era un grup de palate împresurate de grădini frumoase,
ici-colo cu întrerupere de hanuri princiare. Avură nevoie să
găsească dromaderi, pe care se îndreptară acum spre dumbrava de
palmieri.
186
CAPITOLUL X
După ce trecură de sat, ajunseră la un ţinut ondulat, bine
cultivat; era, în realitate, grădina Antiohiei; nici un petic de pământ
n-a rămas nefolosit. Colinele dealurilor erau formate în terase, pe
care viţele de vie îşi îmbiau strugurii şi ofereau umbră deasă
călătorului. Printre câmpuri de pepeni, printre grupuri de piersici şi
smochini, printre pădurici de portocali şi lămâi, licăreau casele albe
ale locuitorilor. Ici-colo se deschidea o perspectivă spre Taurus şi
Libanon, printre care Orontes trecea ca un fir de argint.
Urmându-şi drumul, prietenii ajunseră la râu, şi de acolo prin
frumuseţi de vegetaţie.
La un moment, Malluch bătu din palme, şi zise: