cartea a doua

vorbind în general, puteau fi numiţi liberalii vremii lor. Ei
susţineau păreri închipuite despre sufletul omenesc. Erau
comentatori severi şi observatori exacţi ai legii, cum era scrisă în
cărţile lui Moise; dar balastul adaoselor rabinilor la acele cărţi îl
dispreţuiau. Ei formau, fără îndoială, o sectă – religia lor însă era
mai mult filosofie. Ei nu-şi refuzau înlesnirile vieţii şi admirau
multe din întocmirile şi înnoirile popoarelor păgâne. În politică,
erau adversarii zeloşi ai separatiştilor. După cursul natural al
lucrurilor, aceste raporturi şi obişnuinţe, păreri şi calităţi, treceau
de la tată la fiu tot atât de sigur ca o parte a averii.
Al doilea eveniment mântuitor fu acesta: un tânăr cu spiritul
şi sentimentul lui Ben Hur nu putea să rămână neinfluenţat de cinci
ani de viaţă activă în Roma. Acest mare oraş era atunci cu adevărat
centrul spre care năzuiau popoarele – atât din punct de vedere
politic, cât şi economic, apoi ca loc al plăcerilor fără frâu.
Împrejurul pistrelor militare aurite din For, mişuna necontenit,
când în întuneric profund, când în strălucire orbitoare, viaţa
omenească, neodihnită, pestriţă. Dacă o cultură distinsă, maniere
fine, fapte: glorioase, capodopere ale artei şi ştiinţei nu făceau
asupra lui nicio, impresie, cum putea el, fiul lui Arrius, să străbată
atâta timp zilnic drumul de la frumoasa vilă din Misenum până la
sala de recepţie a împăratului şi să rămână nepăsător la vederea
regilor, prinţilor, ambasadorilor, ostaticilor şi solilor, care veneau
ca solicitatori din toate ţările cunoscute şi aşteptau cu supunere
răspunsul: da sau nu, de care atârna existenţa sau inexistenţa lor?
Dacă s-ar lua în considerare numai mulţimea mişuielii
oamenilor, desigur nimic nu se poate compara cu valurile de popor
care străbăteau Ierusalimul în timpul Paştilor. Dar când el, unul din
cei trei sute cincizeci de mii de spectatori, stătea sub baldachinul de
purpură al circului Maximus, fără voie trebuia să-i vină în gând că
poate totuşi mulţi membri ai familiei omeneşti mai erau vrednici de
graţia şi mila cerească, deşi nu făceau parte din poporul ales.
Că în astfel de împrejurări îi veneau astfel de gânduri, nu era
decât firesc. Mizeria maselor nu putea fi atribuită decăderii religiei;
murmurele şi oftările lor nu se îndreptau împotriva zeilor lor, şi în
niciun caz nu provenea din lipsa zeilor. În pădurile de stejar ale
Britaniei, druizii îşi aveau încă partizanii lor; Odin şi Freya erau
221