cartea a doua

În timpul acesta, Baltazar fu condus la divan, unde Ilderim şi
Ben Hur îl primiră în picioare. Purta peste tot corpul o haină
neagră, largă. Pasul îi era nesigur, mişcările încete şi precaute; era
evident că nu se putea lipsi de ajutorul unui toiag lung şi al braţului
unui servitor.
— Pace ţie, prietene, zise Ilderim respectuos, pace şi fii
binevenit.
Egipteanul ridică capul şi răspunse: „Şi cu tine, bunule şeic,
cu tine şi ai tăi, pace şi binecuvântarea unui Dumnezeu, a
Dumnezeului celui viu şi adevărat”.
Felul atitudinii sale era nobil, demn şi-i impunea lui Ben Hur
respect. Afară de aceasta, binecuvântarea rostită i se adresa în parte
şi lui.
În decursul mesei, el privea mereu la faţa zbârcită, palidă, a
bătrânului, ca pentru a citi în trăsăturile ei. Expresia lor însă
rămânea aceeaşi, blândă şi încrezătoare ca a unui copil.
— Iată, Baltazar, zise şeicul punând mâna pe braţul lui Ben
Hur, aici e omul care în astă-seară va frânge pâine cu noi.
Egipteanul se uită lung şi cercetător la tânăr; părea surprins şi
în îndoială. Văzând aceasta, şeicul urmă: „I-am promis pe mâine
caii mei pentru o încercare; dacă va merge bine, îi va conduce pe
hipodrom”.
Baltazar nu-şi lua ochii de la tânăr.
— Mi-a fost recomandat bine, zise Ilderim mai departe,
încurcat. Ai să-l cunoşti ca pe fiul lui Arrius, un nobil navigator
roman, deşi... – şeicul se opri, dar apoi continuă zâmbind –, deşi el
declară că e un israelit din seminţia Iuda; şi, pe strălucirea lui
Dumnezeu, eu cred ce spune.
Baltazar nu mai putea evita o explicare a atitudinii sale.
— Astăzi, nobile şeic, viaţa mi-a fost în primejdie, şi ar fi
fost pierdută, dacă un tânăr, leit ca acesta, de nu cumva e chiar el,
n-ar fi intervenit şi nu m-ar fi scăpat.
Apoi se întoarse chiar spre Ben Hur şi-l întrebă:
— Fost-ai tu acela?
— N-aş putea răspunde decât în parte la întrebarea aceasta,
răspunse Ben Hur cu modestie. Eu am fost cel care am oprit caii
unui roman semeţ când au dat năvală, la izvorul Castaliei, peste
216