cartea a doua

ăuseră nimic.
Făcliile luminau încăperea sinistră: ceasul libertăţii sosise!
— Dumnezeu e bun! strigă văduva. N-avem altă dorinţă
decât să-i revedem pe ai noştri şi să ne arătăm recunoştinţa acelora
care ne-au scurtat suferinţa!
Tribunul veni aproape de ea şi, luminând-o cu făclia din
mână, o întrebă:
— Cine sunteţi voi?
— Două femei muritoare de foame şi de sete, răspunse
mama îndată. Dar nu te apropia de noi, nici să nu pui mâna pe
pereţi: toate sunt aici necurate, – necurate!
— Spune-mi, cum vă cheamă, femeie, şi de ce sunteţi voi
aici?
— A trăit odată, în Ierusalim, un prinţ, pe care îl iubeau toţi
nobilii romani. Împăratul îl chema „prietenul” lui. Eu sunt văduva
lui, şi aceasta-i copila lui. Cum să-ţi spun, pentru ce am fost închise
aici? Căci desigur nu ştiu! Poate pentru că am fost bogaţi. Valerius
Gratus poate să-ţi spună. El a fost duşmanul nostru şi el ne-a
închis! Vezi ce am ajuns! O, priveşte, şi îndură-te de noi!
Cu tot aerul greu din celulă, tribunul scoase hârtie şi creion şi
scrise, la lumina, faclei, tot ce-i spusese femeia.
— O să vă trimitem mâncare şi apă, răspunse el blând.
— Apă, multă apă, ca să ne spălăm, nobile roman!
— Tot ce doreşti!
— Dumnezeu e bun! – suspină mama, – şi să te ţină în paza
Lui!
— Rămâneţi cu bine, adăugă tribunul. Eu n-o să vă mai văd.
După ce vă veţi recrea, să vă pregătiţi de plecare. Va trebui să vă
trimit afară din oraş. Cunoaşteţi legea. Sunteţi libere. Adio!
Dădu câteva ordine oamenilor săi; apoi plecă.
*
* *
Peste puţin timp, câţiva sclavi aduseră o putină cu apă, săpun
şi prosoape, o tavă cu friptură, pâine şi vin, haine şi rufe curate.
După ce le puseră toate pe jos în celulă, ieşiră în grabă.
Înainte de zorii dimineţii, ambele femei fură însoţite de
gardieni până afară de poarta cetăţii. Erau acum libere, în oraşul
330