cartea a doua

lui David, trebuia să aibă interes pentru ei.
Clădirea era joasă şi îngustă şi n-avea ferestre; nu ieşea decât
puţin din stâncă; în faţă avea o poartă ce se învârtea pe ţâţâni
puternice. Pe când unul trăgea zăvoarele de lemn, ceilalţi ajutară
femeilor să coboare. Când poarta fu deschisă, paznicul le zise:
— Intraţi!
Oaspeţii intrară şi priviră în jur. Văzură îndată că această
colibioară nu era decât intrarea la o peşteră naturală; aceasta putea
să aibă o lungime de vreo patruzeci de urme, înălţimea de nouă sau
zece, lărgimea de douăsprezece până la cincisprezece. Prin uşile
deschise, lumina pătnmdea şi lăsa să se vadă în mijlocul încăperii
grămezi de grâne şi fân, vase de lut şi alte unelte de gospodărie.
De-a lungul pereţilor de două părţi erau iesle scobite în piatră, şi
destul de joase ca să poată servi şi oilor. De altfel locul era ţinut
curat, şi desigur nu mai puţin comod decât odăile boltite din hanul
propriu-zis.
— Intraţi, repetă călăuza. Proviziile acestea sunt pentru
călători ca voi. Luaţi de-aici ceea ce aveţi nevoie.
Apoi o întrebă pe Maria: Poţi să odihneşti aici?
— Acest loc e sfinţit, răspunse ea.
— Vă las deci; pace vouă tuturor.
După ce el plecă, ceilalţi se apucară să se aşeze cum se putea
mai bine, în peşteră.
40
CAPITOLUL X
La o oră anumită din seară, zgomotul din han încetă; în
acelaşi timp se ridică fiecare israelit care nu era în picioare, se
întoarse cu faţa solemnă spre Ierusalim, încrucişă mâinile pe piept
şi-şi spuse rugăciunea; căci era ora sfinţită, a noua, în care se
aducea jertfa în templul de pe Muntele Moriah în apropierea
misterioasă a lui Dumnezeu. Când rugăciunea se termină, începu
iar mişuiala; fiecare se grăbea să-şi prepare o cină sau să-şi facă
aşternutul.
Ceva mai târziu, se stinseră luminile; totul se cufundă în
tăcere şi în somn.