cartea a doua

încăpere ce rămase cufundată în întuneric după ce perdeaua căzu în
urma lui. Totuşi el înaintă cu paşi siguri până la o canapea, pe care
se lăsă. Prinzându-şi fruntea în mâini, rămase câtva timp nemişcat.
Când se lăsase noaptea cu totul, apăru în uşă o femeie şi îl
chemă pe nume; el răspunse şi ea intră.
— Vremea cinei a trecut, şi e noapte. Copilului meu nu-i e
foame? întrebă ea.
— Nu, răspunse el.
— Eşti bolnav?
— Mi-e somn.
— Mama ta a întrebat de tine.
— Unde e?
— În chioşcul de pe acoperiş.
El se ridică.
— Bine; adu-mi ceva de mâncare.
— Ce ai dori?
— Orice vrei, Amrah. Nu sunt bolnav şi totuşi îmi lipseşte
ceva. Viaţa nu mi se mai pare aşa de plăcută, cum îmi părea azi de
dimineaţă. E o boală nouă, Amrah; şi tu, care mă cunoşti aşa de
bine şi întotdeauna ai avut un sfat, gândeşte-te acum şi adu-mi ceva
care să fie şi hrană şi doctorie. Adu-mi ce vrei.
Întrebările lui Amrah, şi felul plin de îngrijorare în care le
punea, dovedeau o legătură sufletească intimă între aceşti doi. Ea
îşi duse mâna la frunte şi ieşi liniştită, zicând: „O să văd”.
După câtva timp se reîntoarse şi aduse, pe o tavă de lemn, un
castron de lapte, felii subţiri de pâine albă, coleaşă de grâu pisat,
friptură de pasăre, apoi miere, sare, şi un pocal de argint cu vin. O
lampă de mână, de bronz, pe care o adusese, lumina odaia. Pereţii
erau văruiţi; tavanul era susţinut de bârne mari de stejar, înnegrite
de timp. Duşumeaua era alcătuită din mici cărămizi pătrate,
alternativ albe şi albastre, lucrare solidă; câteva scaune cu picioare
de leu şi o canapea joasă îmbrăcată în albastru şi cu o pătură largă
de lână vărgată deasupra formau mobilierul încăperii; mai pe scurt
spus: era iatacul unui evreu bogat.
La lumina lămpii se putea vedea mai bine şi figura femeii.
Ea împinse un scaun înaintea canapelei, puse tava pe el şi
îngenunche alături ca să-l servească pe Judah. Putea să fie de vreo
76