cartea a doua

Irod râmase uimit; se uita gânditor la pergament. Cei de faţă
abia cutezau să respire; tăceau, ca şi Irod.
În sfârşit, se întoarse şi părăsi sala.
— Fraţilor, zise Hillel, audienţa e terminată.
Cei de faţă se ridicară şi se depărtară în grupuri.
— Simeoane! zise iar Hillel.
Un om, în vârstă de vreo cincizeci de ani, dar în deplină
putere trupească, răspunse la chemare.
— Ia pergamentul sfânt, fiul meu, şi înfăşoară-l la loc cu
îngrijire.
Ordinul fu executat.
— Acum dă-mi braţul tău şi condu-mă la lectică.
Puternicul om dădu braţul bătrânului şi ieşiră încet pe uşă.
Astfel părăsiră sala consiliului celebrul învăţat şi fiul său,
Simeon, care avea să fie moştenitor al slujbei şi învăţăturii sale.
*
* *
În aceeaşi seară, dar ceva mai târziu, cei trei înţelepţi călători
se aşezară la odihnă într-una din camerele hanului. Ţinând capul pe
pietre, puteau vedea bolta cerului prin deschizătura uşii; şi, cum se
uitau la stelele scânteietoare, se gândeau la ce revelaţie aveau să
mai aibă. În sfârşit, erau în Ierusalim; la porţile cetăţii întrebaseră
despre Cel pe care-L căutau. Au dat mărturie că ştiau de naşterea
Lui; le mai rămânea să-L găsească şi aici îşi puneau toată
încrederea în spirit. Dar cine aşteaptă un glas de la Dumnezeu sau
un semn din cer nu poate găsi somn.
Pe când stăteau stăpâniţi de gândurile acestea, trecu un om
pe la intrare, întunecând lumina înăuntru.
— Sculaţi! le zise. Vă aduc o solie care nu suferă amânare.
Ei se ridicară.
— Solie? de la cine? întrebă egipteanul.
— De la regele Irod.
Cei trei simţiră un fior trecăndu-le prin corp.
— Nu eşti tu paznicul hanului? întrebă apoi Baltazar.
— Da, acela sunt.
— Ce doreşte de la noi regele?
— Solul lui e aici afară; are să vă spună.
54