cartea a doua

ţuitul! Să-l atingă numai pe unul cu biciul, şi...
Sfârşitul frazei se pierdu într-o scrâşnire de dinţi teribilă.
— Alergaţi înaintea lor şi vorbiţi-le! Un cuvânt, un singur
cuvânt din cântecele pe care vi le cântau mamele voastre în corturi,
va fi de ajuns. O, prost ce-am fost să mă încred într-un roman!
Unii dintre prietenii bătrânului fură destul de cuminţi, ca să
se posteze între el şi cai.
Ben Hur credea că înţelege sentimentele şeicului şi le
respecta. Cauza iritaţiei lui nu era atâta mândria rănită a proprietarului,
îngrijorarea pentru rezultatul nesigur al alergărilor; ci
trebuia ştiut că patriarhul îşi iubea animalele cu o afecţiune ce se
mărginea cu patima.
Caii erau toţi murgi strălucitori, fără o pată, semănând
întocmai unul cu altul şi atât de proporţionaţi, încât păreau mai
mici de cum erau în realitate. Urechi delicate, capete mici; fruntea
între urechi largă şi plină; nările atât de roşii încât păreau de foc;
gâtul frumos arcuit era acoperit cu o coamă fină, deasă, ce cădea
peste piept şi umeri; buclele de pe frunte erau tot atât de moi şi
păreau ca smocuri de mătase. Printre genunchi şi la copite
picioarele erau netede ca palma, iar peste genunchi muşchii se
rotunjeau; copitele erau ca ceşti de agat lustruit. Când porneau sau
se încordau, biciuiau aerul şi uneori pământul, cu cozile lor negre,
dese, strălucitoare. Şeicul zicea că sunt nepreţuiţi şi avea dreptate.
Cu prilejul acestei a doua contemplări a cailor, în loc închis,
Ben Hur află istoria raporturilor dintre ei şi proprietarul lor.
Crescuţi sub ochii lui, ziua ei fuseseră obiectul îngrijirilor sale şi
noaptea mândria viselor lui; cu familia lui, au împărţit departe în
pustiul fără umbră, cortul întunecat, şi îi erau dragi ca nişte copii.
Bătrânul îşi adusese favoriţii în oraş, ca să triumfe cu ei împotriva
romanilor aroganţi şi urgisiţi, şi nu s-a îndoit niciun moment de
triumf, numai să fi găsit un conducător de încredere, care pe lângă
dibăcie, să mai aibă şi spiritul de care era însufleţit el. De un
temperament mai vioi decât oamenii mai flegmatici de la vest, nu
se putea mulţumi numai să-l acuze de incapacitate pe conducător,
şi să-i dea drumul fără vorbă; ca arab şi şeic, trebuia însă să-şi dea
drumul mâniei şi să umple aerul cu strigătele lui.
Mai înainte ca patriarhul să fi terminat cu imprecaţiunile,
172