cartea a doua

său, ca să vadă dacă era mulţumit. În acest timp îşi continuau
convorbirea.
— Ce zici la asta, Tirzah? Eu am să plec.
Ea lăsă să-i cadă mâinile, speriată.
— Să pleci?! Când? unde? pentru ce ?
El râse:
— Trei întrebări dintr-o răsuflare! Cât eşti de curioasă!
În momentul următor redeveni serios.
— Ştii că legea mă obligă să-mi aleg o profesiune. Bunul
nostru părinte mi-a dat exemplul cel mai bun. Chiar şi tu m-ai
dispreţui, dacă eu aş consuma în trândăvie roadele sârguinţelor şi
ştiinţei lui. Mă duc la Roma.
— O! merg şi eu cu tine.
— Tu trebuie să rămâi cu mama. Dacă am părăsi-o amândoi,
ar muri.
Faţa i se întristă.
— Ah, da! Dar trebuie neapărat să pleci? Aici, în Ierusalim,
poţi să înveţi orice are nevoie să ştie un negustor, dacă la asta te
gândeşti.
— Nu; legea nu impune ca fiul să aleagă profesia tatălui.
— Atunci, ce altceva vrei să devii?
— Soldat! zise el cu oarecare mândrie.
Ochii fetei se umplură de lacrimi.
— O să te omoare!
— Dacă va fi voia lui Dumnezeu, fie! Dar, Tirzah, nu toţi
soldaţii sunt omorâţi.
Ea îi cuprinse gâtul cu braţele, ca şi când ar fi vrut să-l
oprească.
— Rămâi acasă, frate; suntem aşa de bine aici.
— Casa părintească nu poate să fie pentru noi mereu, tot ce a
fost până acum. Şi tu vei pleca nu peste mult.
— Niciodată!
El zâmbi de această hotărâre.
— În curând va veni un prinţ din Iuda sau din altă seminţie,
şi o va cere pe Tirzah a mea, şi o va lua, ca să strălucească în altă
casă ca stea...
— Războiul este o meserie, reluă Judah cu şi mai multă
93