cartea a doua

spirit omenesc, e unică, incomparabilă, neîntrecută.
— Ceea ce spui, părinte, e pentru mine o enigmă, zise Ben
Hur; despre aşa ceva n-am auzit încă.
— Nici eu, confirmă Ilderim.
— Şi mai mult despre ea nu pot spune, adaugă Baltazar,
plecând ochii cu umilinţă. Ce este, spre care scop, cum se poate
ajunge la ea, nu poate să ştie nimeni, până ce va veni copilul s-o ia
în posesie ca fiind a Lui. El aduce cheia porţilor nevăzute, care se
vor deschide pentru cel ales; şi dintr-însa vor face parte toţi cei care
îl iubesc, căci numai aceştia vor fi mântuiţi.
Urmă o pauză lungă, până când Baltazar reluă vorba.
— Bunule şeic, – zise în felul lui potolit mâine sau poimâine
mă voi duce la oraş pentru câtva timp. Fiica mea vrea să vadă
pregătirile pentru jocuri. Despre timpul plecării noastre, am să mai
vorbesc cu tine. Şi pe tine, fiule, sper să te revăd. Pace vouă,
amândurora! Noapte bună.
Se ridicară toţi trei. Şeicul şi Ben Hur se uitară în urma
egipteanului, până ce fu condus afară din cort.
— Şeic Ilderim, zise Ben Hur, am auzit în astă-seară lucruri
ciudate. Permite-mi, te rog, să merg pe ţărmul lacului, ca să
reflectez asupra lor.
— Du-te, te voi urma.
Îşi maii spălară o dată mâinile; apoi, la un semn al şeicului,
un servitor aduse încălţămintea lui Ben Hur, şi acesta ieşi.
230
CAPITOLUL XVII
Ceva mai sus de douar * , era un grup de palmieri care îşi
amncau umbra, parte asupra apei, parte peste pajişte. O privighetoare
persană îşi cânta prin ramuri cântecu-i ademenitor. Ben
Hur se opri să asculte. În orice alt timp, melodiile păsării i-ar fi
împrăştiat gândurile; dar povestirea egipteanului îl apăsa.
Noaptea era liniştită. Nicio undă nu se încreţea la ţărm. Pe
vechiul cer oriental scânteiau vechile stele, fiecare la locul ei; vară
* sat de corturi (cuv. arab)