cartea a doua

creadă despre el, nici noi nu ştim nimic. Unii l-au întrebat dacă nu
e Hristos, ori Elias, dar el răspunde că-l cheamă Ioan, şi că el este
doar glasul celor care trebuie să strige răsunător în pustiu:
„Pregătiţi drumul Domnului!”
Prietenii îl chemară pe om, dar când vru să plece, Baltazar îl
opri:
— Bunule străin, – îi zise cu o voce tremurătoare –, spune, o
să-l găsim pe predicator acolo unde l-ai lăsat?
— Da, la Betabara.
— Cine ar putea să fie altul, decât crainicul regelui nostru?
În timpul din urmă, fiica egipteanului se interesase mai mult
de evenimentul acesta, decât el însuşi. Dar acum ochii bătrânului
luară o strălucire plină de însufleţire:
— Să ne grăbim! Nu mai sunt ostenit.
Şi porniră îndată la drum,
Cât ţinu călătoria de la locul de odihnă şi până la Namoth-
Gileab, abia schimbară câteva vorbe.
— Dimineaţa să plecăm devreme, zise bătrânul lui Ben Hur.
Mântuitorul ar putea sosi înaintea noastră.
— Regele nu poate fi departe de crainicul lui, şopti Iras, în
locul lui Ben Hur.
— Mâine se va alege, răspunse acesta, sărutându-i mâna.
În trei ceasuri sosiră la Namoth, care se întindea lângă
Muntele Gileab. De aici porniră apoi, prin stepele deşerte, spre râul
sfânt. Sângele fierbea în venele lui Ben Hur.
— Bucură-te, Baltazar, – zise el –, suntem aproape de scopul
nostru!
Conducătorul îndemnă cămila la paşi mai repezi. Începură să
se zărească, la stânga râului, corturi întinse pe mal, cai, cămile,
măgari şi alte animale, şi o mulţime enormă de oameni. Dar toată
această lume era acum gata de plecare.
Călătorii noştri sosiră târziu!
— Să stăm numai aici, zise Ben Hur lui Baltazar, care îşi
frângea mâinile disperat. Nazarineanul trebuie să treacă pe aici.
Lumea era într-o aşa fierbere, că nici nu observase sosirea
noilor veniţi. După ce mare parte din ea plecă, în curând se văzu,
venind spre râu, un om cu o înfăţişare deosebită. Era un om slab,
366