cartea a doua

luat omul din celulă. I-am tuns părul, i-am tăiat unghiile, i-am făcut
o baie caldă şi l-am îmbrăcat în haine curate. Dar el a început să
plângă şi, prin semne şi cu mâinile împreunate, m-a rugat să-l duc
iarăşi în celulă. Nu-l înţelegeam. Acum mă încurcă: l-am dus!
Cu toţii ascultau cu încordare.
— Când l-am dus îndărăt în celulă, m-a luat de mână şi m-a
dus în fund, la perete, unde mi-a arătat o deschizătură asemenea
aceleia prin care îi dădeam pâinea şi apa. N-o observasem la
început. Mi-am plecat capul şi m-am uitat în celulă, care se vedea
ca un gang înfundat. Se uită şi el şi scoase un strigăt ca de animal.
La strigătul lui, răspunse o voce slabă. Eram uimit. „Cine-i aici?” –
întrebai. La început, niciun răspuns; apoi se auzi un suspin: „Fie-ţi
milă, – o Doamne!” Era o voce de femeie. „Cine eşti tu?” – întreb
din nou. „O femeie din Israel,” – fu răspunsul. „Sunt aici cu fiica
mea, îngropate de vii! Ajută-ne, o, Doamne! altfel trebuie să
murim!” I-am spus o vorbă de încurajare, şi am venit să-ţi dau de
veste.
— Bine ai făcut, Gesius, zise tribunul. Trebuie să deschid
ochii. Şi planul celulelor, şi povestea cu cei trei spioni, au fost
minciuni!
— Da, răspunse temnicerul. Omul scos din închisoare mi-a
mărturisit că da regulat femeilor mâncarea şi băutura adusă pentru
ei.
— Vom face lumină în toate, declară tribunul. Haidem cu
toţii să eliberăm pe femeile acelea!
Gesius părea vesel.
— Va trebui să spargem zidul, zise el. Am găsit locul unde a
fost uşa, dar ea e zidită cu piatră şi ciment.
Tribunul se adresă secretarului său:
— Cheamă să vină doi zidari, cu sculele lor. Grăbeşte-te! Şi
raportul să nu-l trimiţi; văd că va trebui schimbat.
După aceasta se îndreptară cu toţii spre închisori.
325