cartea a doua

El se uită tăcut în depărtarea nopţii, apoi îşi ridică ochii spre
stele. Ea îl privi stăruitor şi-şi coborî privirea în ochii lui.
— Amândoi avem acelaşi vis, urmă ea, inimoasă. Dacă ţi-l
spun pe al meu, îmi vei mărturisi şi tu pe al tău? Ce, taci?...
Se întoarse supărată şi voia să plece, dar el o reţinu:
— Rămâi! rămâi şi vorbeşte!
Ea îl ascultă. Îşi puse o mână pe umărul lui, iar el o cuprinse
de mijloc.
— Vorbeşte! îi şopti el. Povesteşte-mi visurile tale. îţi voi
spune şi eu pe ale mele. Cine ar putea să ţi se împotrivească?
Ea începu încet:
— Pe când mergeam alături în deşert, purtam în gândul meu
un război, un război minunat pe uscat şi pe apă, cu arme şi cu
corăbii, parcă s-ar fi sculat din morţi Cezar, Pompei, Octavian şi
Antoniu. Lumea se acoperise de pulbere şi de cenuşă, se înecase în
valuri, şi Roma nu mai era! Puterea lumii era iar în Orient, şi tronul
cel mai strălucit iarăşi unde fusese mai înainte. Şi cât ţinu viziunea,
Ben Hur, mă întrebam: ce recompensă va primi eroul care l-ar
ajuta mai mult pe rege?
Ben Hur tresări. Era întrebarea ce-l muncise şi pe el ziua
întreagă.
— Asta e! zise el. Împărăţia şi tronul sunt lucruri la care tu
vrei să-mi ajuţi? Şi n-ar fi pe lume o regină mai frumoasă, mai
înţeleaptă şi mai maiestuoasă! Dar vai! scumpa mea, visurile tale
de război, de cucerire, prin arme, nu sunt pentru tine! Cum o s-ajuţi
tu aici? Tu eşti o femeie; deşi Isis ţi-a sărutat inima, ea tot inimă de
femeie a rămas! Poţi tu să-mi arăţi o altă cale?... Arată-mi-o, te
ascult!
Ea se desfăcu din braţul lui, zicând:
— Aşterne mantaua ta aici, jos, pe nisip, lângă cămilă: vreau
să şed şi să-ţi povestesc o pildă, pe care am auzit-o că s-a petrecut
între Nil şi Alexandria.
El o ascultă.
— Şi eu ce să fac? întrebă el umil. Cei care ascultă poveştile
din Alexandria trebuie să stea în picioare, ori au voie să şadă şi ei
jos?
— Ei pot să facă tot ce le place, răspunse ea râzând.
361