cartea a doua

tonul:
— Să nu fii supărată! Am glumit numai! Lasă-mă să te
sărut!... Apoi să-ţi spun ceva, ce n-aş spune nimănui altuia, nici
pentru cea mai frumoasă floare de lotus a Nilului!
Ea sărută pe mica evreică şi râse; apoi, privind-o cercetător
în ochi, îi şopti la ureche:
— Regele vine!
Estera se uită la ea cu o uimire nevinovată.
— Nazarineanul, – urmă Iras –, despre care vorbesc atâta
părinţii noştri, şi pe care-L serveşte Ben Hur soseşte chiar în noaptea
aceasta!
Estera se silea să pară liniştită, dar o roşeaţă vie i se urcă în
faţă. Egipteanca scoase din sân o scrisoare pe care i-o arătă,
triumfătoare:
— Aici e promisiunea lui. Bucură-te şi tu cu mine, prietena
mea. El are lângă Tibru un palat regal: acolo mă va duce, să fiu
stăpână fericită.
Un zgomot de paşi repezi îi întrerupse vorba. Iras se aplecă
peste grilaj şi strigă, plină de bucurie:
— Binecuvântată să fie Isis! El vine! este el, Ben Hur! Zeii
îmi trimit un semn de graţie! Sărută-mă, Estero!
Obrajii evreicei se făcură negri-roşii. O flacără de mânie
nestăpânită întunecă deodată toată blândeţea firii sale. Respinse
îmbrăţişarea perfidă a rivalei ei şi o aţinti cu ură.
— Îl iubeşti aşa de mult?... Ori iubeşti numai Roma şi splendorile
ei?
Egipteanca se dădu, uimită, înapoi.
— Dar ce-i cu tine, fiica lui Simonide?
Estera începu să tremure din tot corpul. Pe buze îi flutură
strigătul: „El este al meu!” Dar se stăpâni şi zise:
— El este prietenul tatălui meu!
Nu cuteză să-şi mărturisească patima. Iras râse acum şi mai
ironic:
— Numai atât? – zise ea. Ah, pe zeii Egiptului, puteai să fii
mai prudentă! Mă duc, căci el o să mă caute în odaia mea. Pace ţie!
Estera se uită după dânsa, până ce coborî scările, apoi,
îngropându-şi faţa în mâini, izbucni în lacrimi. Lacrimi de durere şi
375