cartea a doua

asculta.
— Crezi că va îndrăzni să se atingă de sfântul tezaur?
— Cine poate să ştie? Nu s-au atins romanii de tot ce am
avut sfânt? Peste tot, au romanii ceva sfânt?
Trecu un ceas. Pilat nu le trimise niciun răspuns rabinilor.
Dar ei nu plecară. Nici mulţimea de afară. Pe la amiază lumea se
îndoi, şi creştea şi larma şi agitaţia mulţimii. Într-un tumult
ameninţător, se auzeau tot mai dese strigătele:
— Să iasă afară!
În cele din urmă, Ben Hur organiză rândurile galileenilor. El
credea că mândria romană va fi învinsă de răbdarea poporului şi că
sfârşitul rezistenţei era aproape. Pilat doar atâta aşteptase: să se
facă o provocare la arme.
Şi sfârşitul veni!... Se auziră câteva lovituri, urmate de ţipete
şi de vaiete asurzitoare. Rabinii din alee tresăriră înspăimântaţi.
Poporul, înghesuit la poartă, voia să iasă la larg. Galileenii, care
erau la periferie, nu ştiau bine ce se petrecea.
— Nu vezi nimic? întrebă Ben Hur pe unul dintre ei.
— Nu.
— Stai să te ridic, îi zise Ben Hur.
— Acum văd, zise acesta, după ce Ben Hur îl ridică de
mijloc.
— Ce vezi?
— Sunt unii cu cnutul în mână şi snopesc poporul. Sunt
îmbrăcaţi ca evreii.
— Cine sunt?
— Romani, pe Dumnezeu, romanii mascaţi! Cnutul îl poartă
ca îmblăcitorul. Acum au lovit de moarte pe un rabin bătrân. Nu
cruţă pe nimeni!
Ben Hur lăsă pe om jos.
— Galileeni, – strigă el, din toate puterile, – este o crimă dea
lui Pilat. Ei, cine vrea să vină la fapta pe care v-o cer, să vină să
isprăvim bătaia cu cnutul!
Galileenii răspunseră cu suflet:
— Da, da, suntem gata!
Se repeziră la arbori şi fiecare rupse din ei câte un ciomag. În
câteva clipe, erau şi ei înarmaţi. La poartă era o înghesuială
346