cartea a doua

— Caiafa! L-am văzut! răspunse Simonide. Şi acum îl
cunosc! Inconştienţii! Nu era nevoie să-i atârne de gât, lui Iisus,
tăbliţa cu inscripţia „Regele Iudeei!” Un om de rând, un criminal
n-ar fi putut avea o astfel de procesiune! Uitaţi-vă, naţiunea
întreagă îl urmează! O, Ierusalime! O, Israel! Ce pompă, ce fast!
Ce mulţime, ce mare distincţie! Nu s-a văzut de când Iudeea l-a
primit pe regele Macedoniei! Nazarineanul este un rege! O, dacă
m-aş putea ridica să-L urmez!
Ben Hur nu se mai putu stăpâni:
— Taci, te rog, îmi sfâşii inima! Ce face Baltazar?
Estera plângea:
— Mai văd acolo nişte femei plângând. Cine or fi ele?
Ben Hur văzu şi el două femei, sprijinite de un tânăr, care
jeleau amarnic.
— Tânărul este un discipol, pe care învăţătorul îl iubea mai
mult. Femeia cea mai în vârstă, care se reazemă de braţul lui, este
Maria, mama lui Iisus; iar celelalte sunt femei din Galileea, care se
înrudesc cu El.
Estera se uită la ele cu ochii plini de lacrimi.
Numai aceia care, din istoria popoarelor orientale, cunosc
expansiunea sălbatică, primitivă, a spiritului mulţimii agitate din
acele vremuri, pot să-şi facă o idee, şi totuşi nu exactă, de ce-a fost
convoiul acesta al crucificării. Şi dezlănţuirea nebună a fost un
preludiu al grozăviilor care au urmat apoi, peste treizeci de ani,
când se descompuse naţiunea evreiască, sub teroarea romană de
sub domnia lui Vespasian şi a lui Titus.
Când gâturile se uscau de strigăte, se auzeau numai
horcăituri, zbierete dezordonate, din care abia se desluşeau frazele
injurioase:
— Profanator de templu! Batjocoritor de zei!
— Răstigniţi-L! Răstigniţi-L!
Ura aceasta, împotriva lui lisus, sfâşia sufletul credincioşilor
Lui.
— Veniţi, – gemu Simonide –, veniţi, să fugim de-aici, dacă
nu putem ajuta la nimic!
Ben Hur nu-i ascultă chemarea. El, care-L văzuse pe
Nazarinean făcând atâta bine omenirii suferinde, nu-L putea părăsi,
411