cartea a doua

pe locul ei înalt privea liniştită şi veselă la oamenii de la izvor, şi
era atât de adâncită în această observare, încât nu vedea interesul
pe care-l deşteptase apariţia ei – şi ceea ce era cu totul neobişnuit,
ba contrar obiceiurilor femeilor de condiţie ce apăreau în public –
era cu faţa neacoperită. Era o faţă drăgălaşă, tinerească, de formă
ovală. Culoarea nu-i era albă, ca la greci, nici brună, ca la romani,
sau deschisă ca la gali, era un ten cum îl produce poate soarele de
la Nilul de sus pe o pieliţă atât de delicată. Genele deasupra ochilor
mari erau, cum e obiceiul în Orient din timpuri imemoriale, vopsite
negru. Buzele erau uşor întredeschise, lăsând să se întrezărească
dinţi de o albeaţă strălucitoare. Dacă vom adăuga nobila atitudine a
capului mic de o conformaţie clasică, vom avea icoana unei
frumuseţi care cu drept cuvânt se putea numi regească.
Mulţumită de aspectul oamenilor şi al locului, frumoasa
femeie se întoarse spre călăuză, un etiopian de statură înaltă, gol
până la brâu, şi îi spuse câteva vorbe. Acesta duse cămila mai
aproape de izvor şi o puse să îngenuncheze. Apoi, ea îi întinse un
pahar, pe care el îl umplu de la izvor. În acest moment, tăcerea, ce
o impusese frumuseţea ei celor de faţă, fu întreruptă de un uruit de
roţi şi tropot repede de cai. Cu exclamaţii mari, cei dimprejur se
risipiră în toate părţile.
— Romanul vrea să ne calce, bagă de seamă, îi zise Malluch
lui Ben Hur, sărind la o parte.
Acesta se uită în direcţia de unde venea zgomotul, şi îl văzu
pe Messala care da năvală în mulţime, cu carul lui cu patru cai. De
astă dată îl văzu de aproape şi limpede.
Cum mulţimea se împrăştiase, cămila rămase fără acoperire.
Ea era probabil mai sprintenă decât altele; dar acum copitele cailor
îi erau aproape de tot şi ea stătea încă liniştită în genunchi,
mmegând fără grijă, cu acel simţ al siguranţei care i s-a dezvoltat
poate din prea mult răsfăţ. Etiopianul îşi frângea mâinile speriat.
Bătrânul din cortul de pe şa făcu o mişcare, ca pentru a sări jos; dar
vârsta înaintată îl ţinea în loc şi chiar în faţa primejdiei nu putea să
uite ţinuta demnă care-i devenise obişnuită. Pentru femeie era prea
târziu să mai caute să fugă. Ben Hur stătea mai aproape de ei şi-i
strigă lui Messala:
— Stai! Uită-te unde mergi! Înapoi, înapoi!
178