cartea a doua

Simonide şi Estera, pe care îi regăsim aici, erau sosiţi abia de
câteva zile din Antiohia. Şi bătrânul comerciant se simţea foarte
fericit, după oboselile călătoriei, în reculegerea odihnei, pe acoperişul
palatului, respirând aerul curat şi bucurându-se de priveliştea
frumoasă a oraşului său natal.
De aici, de sus, Simonide privea răsăritul şi apusul soarelui,
se bucura de Estera, care-i reamintea pe mama ei, trecutul fericit,
cu farmecul tinereţilor pierdute. De aici el se ocupa şi de afacerile
lui, lăsate acasă, în grija lui Sambalat. Zilnic el trimitea şi primea
curieri care duceau şi-i aduceau scrisori, în legătură cu afacerile şi
cu cele ce-i preocupau sufletul.
Estera devenise acum o fată mare, bine dezvoltată, de o
frumuseţe fină, blândă şi suavă. Fiece mişcare, fiece cuvânt al ei
trădau nobleţea sufletească, iubirea şi devotamentul. Trăsăturile
feţei regulate dovedeau o inteligenţă limpede şi ageră.
Ea prinse în mână pachetul adus de servitor şi, observând
sigiliul lui Ben Hur pe el, se roşi de bucurie. Simonide se uită şi el
la sigiliu şi zise:
— Deschide şi citeşte!
Văzu tulburarea ei şi o grijă de nelinişte umplu sufletul lui de
tată.
— Ştii de la cine-i scrisoarea, Estera?
— Da, de la stăpânul nostru.
Cu toate că vocea-i trăda emoţia, ochii ei sinceri priviră deschişi
în ochii bătrânului. El îşi plecă încet capul, apoi și-l ridică iar:
— Tu-l iubeşti, Estera?
— Da, răspunse ea.
— Dar te-ai gândit, că poate nu e bine ce faci?
— Mi-am dat silinţa, tată, să mă gândesc la el numai ca la un
stăpân; dar e ceva mai presus de voinţa mea.
— Tu eşti un copil bun, ca şi mama ta, Estera, răspunse el
melancolic. Dar dacă iubirea ţi-ar fi zadarnică, n-aş mai jertfi nimic
din averea mea. Banul e o putere!
— Nu, tată! Ar fi mai rău pentru mine. Şi n-aş mai fi mândră
de tine. Să citesc scrisoarea?
— Mai stai o clipă. Ştiu că are să fie crudă destăinuirea, dar e
mai bine să afli de la mine. Ştii tu că el iubeşte pe alta?
371