cartea a doua

350
CARTEA A ŞAPTEA
CAPITOLUL I
Ben Hur îşi adună ceata-i de galileeni, cum vorbise, şi-i urma
în ţara lor. Aici, răspândindu-se faima vitejiei lui, el câştigă repede
popularitate şi încrederea mulţimii. Înainte de sfârşitul iernii, el
formă trei legiuni, în felul romanilor. Totul se aranjă cu multă
precauţie. Se mulţumi, deocamdată, cu oaste mai puţină, până să
pregătească şi celelalte provincii. Se duse cu tribunii lui în
Lavabette, din Trachonia, şi pregăti şi acolo tinerimea, mai ales
pentru lupta cu sabia. Exerciţiile le plăceau şi era şi o distracţie
pentru popor.
Ben Hur îşi îndeplini misiunea cu multă răbdare, cu zel,
dexteritate şi devotament, virtuţi în care zace taina puterii. Nimeni
nu era stăpânit de ambiţia nobilă a puterii ca el! Cu câtă abnegaţie
lucra! Simonide şi Ilderim îl sprijineau din depărtare. Cel dintâi cu
bani şi arme, cel de al doilea cu paza şi proviziile de alimente. Şi
totuşi n-ar fi putut spera în succes, fără spiritul ager şi războinic al
galileenilor. Erau idealişti şi chiar dispreţuiau setea de aur a
evreilor, în Talmud chiar e un dicton în sensul acesta: „Galileeanul
iubeşte onoarea; evreul, banul!” Cu înfocare urau Roma şi cu tot
atâta dragoste fierbinte îşi iubeau patria. Întotdeauna cei dintâi
pentru luptă şi cei din urmă pentru renunţarea la ea. O sută
cincizeci de mii de tineri din Galileea îşi găsiră moartea în ultimul
război cu Roma. În zilele de sărbători ei se duceau la Ierusalim în
cete mari, şi îşi făceau aici corturi, ca la război. Aveau un suflet
larg pentru orice faptă eroică. Vorbeau cu entuziasm despre oraşele
lor frumoase, deşi clădite sub stăpânire romană; ei ajutaseră la
ridicarea acestor ziduri şi trăiau în armonie cu neamurile străine
adăpostite aici. Pe profetul Horea îl venerau ca pe o mândrie a
neamului evreiesc.