cartea a doua

Urmă o tăcere, în timp ce nazarinenii se uitau la tânăr ca la o
fiară sălbatică.
— L-a omorât? întreabă rabinul.
— Nu.
— A fost condamnat?
— Da; la galere pe viaţă.
— Domnul să-i stea ajutor, zise Iosif mişcat.
Un tânăr, care venise cu Iosif, dar până acum rămăsese
neobservat în urma lui, lăsă la pământ securea pe care o purta, se
duse la bolovanul mare de lângă fântână, şi luă unul din ulcioarele
cu apă de acolo. Această mişcare se petrecu atât de calm, încât
tânărul era deja plecat deasupra prizonierului şi-i da să bea, mai
înainte ca paznicii să-l fi putut opri, dacă aveau de gând s-o facă.
Mâna atingându-i uşor umărul îl deşteptă pe nenorocitul
Judah din adânca-i toropeală; privind în sus, văzu o faţă pe care n-o
mai uită dup-aceea niciodată: faţa unui tânăr cam de vârsta lui,
adumbrită de bucle aurii-închis; o faţă plină de blândeţe şi de
bunătate, ai cărei ochi albaştri adânci priveau atât de plini de iubire
şi de sfântă seriozitate, încât fascinau. Toate sentimentele amare de
dor de răzbunare se risipiră din pieptul evreului şi inima lui,
împietrită prin zile şi nopţi de suferinţă, se topi sub privirile calde
ale străinului şi deveni blândă ca a unui copil.
Duse ulciorul la gură şi bău cu sete.
Cei doi nu schimbară nicio vorbă. Tânărul străin duse înapoi
ulciorul la fântână; reluă securea şi se reîntoarse la rabbi Iosif, în
vreme ce toţi ochii, ai căpitanului ca şi ai sătenilor, erau îndreptaţi
spre el.
Astfel se termină scena de la fântână. După ce oamenii băură
şi fură adăpaţi şi caii, marşul fu reluat. În atitudinea căpitanului se
produse o schimbare; el însuşi îl ridică din pulbere pe prizonier şi îi
ajută să urce pe un cal, îndărătul unui soldat.
Locuitorii din Nazaret se duseră pe la casele lor, şi cu ei şi
Iosif şi tânara lui calfă.
Aici s-au întâlnit pentru întâia oară Judah şi fiul Mariei.
103