cartea a doua

Nu. În ea se vorbea despre cruzimile pe care le suferise familia lui;
spunea şi despre propria lui nenorocire, – dar nu şi despre faptul al
cărui victimă era. Era un punct pe care voia să i-l explice Şeicul,
după citirea scrisorii.
— Bunule şeic, îi zise, spune-mi acum, cum ai ajuns în
posesia acestei scrisori?
— Oamenii mei păzesc drumurile la oraşe, răspunse Ilderim
scurt; i-am luat-o unui curier.
— Se ştie c-au fost oamenii tăi?
— Nu; ei trec drept bandiţi, pe care eu trebuie să-i prind şi
să-i ucid.
— Încă ceva, şeicule. Mi-ai zis fiu al lui Hur, după numele.
tatălui meu. Nu credeam să fie un singur om în lume care să mă
cunoască. De unde mă ştii?
Ilderim ezită; după o scurtă reflecţie însă răspunse:
— Te cunosc, dar deocamdată nu pot să spun mai mult.
— Ţi-a impus aşadar cineva tăcerea?
Şeicul tăcu şi se întoarse să plece. Când observă însă dezamăgirea
lui Ben Hur, se întoarse şi zise:
— Să nu mai vorbim acum despre asta. Eu am să mă duc în
oraş; după reîntoarcerea mea voi putea, poate, să-ţi vorbesc pe faţă.
Dă-mi scrisoarea.
Ilderim înfăşură actul cu îngrijire, îl puse în tocul lui şi iarăşi
era plin de zel.
— Ei, ce zici? întrebă, pe când îşi aştepta calul şi suita. Eu ţiam
spus ce aş face în locul tău, dar tu nu mi-ai răspuns.
— Am vrut să-ţi răspund, şeicule, şi am să-ţi spun.
Faţa şi vocea lui Ben Hur trădau agitarea care-l cuprinsese
iar.
— Tot ce ai spus tu, vreau să fac – cel puţin tot ce stă în
puterea unui om. De mult m-am dedicat cu totul răzbunării. În
ultimii cinci ani, n-a trecut o oră fără să am alt gând. Nu mi-am
permis nicio odihnă. Petrecerile tinereţii mi-au rămas străine.
Splendorile şi farmecele Romei nu m-au atins. N-am căutat acolo
altceva, decât să mă instruiesc pentru răzbunare. Am fost la cei mai
vestiţi maeştri şi învăţători – nu ai retoricii şi filosofiei; a! pentru
aşa ceva n-aveam timp. Singura mea năzuinţă a fost să învăţ artele
265