cartea a doua

Veselia lui îi păru nenaturală, şi ca pentru a-l ruga s-o părăsească,
răspunse cu tristeţe:
— Vai mie, tată, dacă voi uita vreodată ziua aceasta.
El lăsă mâinile în jos. Capul îi căzu pe piept.
— Ai dreptate, fiica mea, ai perfectă dreptate; astăzi e ziua a
douăzecea a lunii a patra; sunt tocmai cinci ani de când Rachela
mea, mama ta, a închis ochii. A căzut şi a murit. Pe mine m-au
adus acasă, sfărâmat cum vezi, şi am găsit-o moartă de mâhnire. O!
Era pentru mine ca strugurele de Cipru din viile Engaddi. Am
îngropat-o într-un loc singuratic, în stâncă pe marginea muntelui;
nimenea nu odihneşte în apropierea ei. Dar în întunericul meu ea
mi-a lăsat o lumină, care a crescut ca în razele strălucitoare ale
soarelui.
Ridică mâna şi o puse pe creştetul fiicei sale.
— O, Doamne, îţi mulţumesc, că în Estera retrăieşte Rachela
mea pierdută.
Deodată se uită în sus, ca şi cuprins fără veste de un gând, şi
întrebă:
— Nu e ziua mare afară?
— Era când a venit tânărul.
— Atunci spune să vină Abimelech, ca să mă ducă în
grădină, de unde să pot vedea râul şi corăbiile; şi-ţi voi spune,
scumpă Estera, de ce faţa mea s-a înveselit şi inima-mi sălta ca o
căprioară în munte?
La un sunet de clopot veni un servitor şi împinse jilţul pe
rotile până la acoperişul de jos a! casei, căruia Simonide îi zicea
grădina lui. Printre boschete de trandafiri şi straturi de flori, toate
îngrijite cu atenţie, dar acum nesupravegheate, fu condus la locul
de unde putea să vadă crenelurile palatului de pe insula din faţă,
podul până la celălalt mal şi râul sub pod cu nenumăratele corăbii.
Aici servitorul îl lăsă singur cu Estera.
Zgomotul de voci şi loviturile de ciocan ale lucrătorilor nu-l
incomodau, ca şi zgomotul deasupra podului. Urechile lui erau
obişnuite, ca şi ochii, să nu dea atenţie decât la ceea ce-i putea
aduce câştig.
Estera şezu pe rezemătoarea jilţului şi aşteptă, mângâindu-i
mâna, să vorbească. În sfârşit, el îşi reculese stăpânirea de sine şi
153