cartea a doua

Servitorii aşteptau ordinele stăpânului. Unul îi scoase
sandalele, altul desprinse încălţămintea romană a lui Ben Hur.
Apoi amândoi schimbară hainele prăfuite cu altele proaspete, de
pânză albă.
— Intră în numele Domnului şi odihneşte-te, îi zise gazda
amabil oaspetelui său şi îl conduse numaidecât la divan.
— Vreau să stau aici, zise arătând cu mâna, şi străinul să ia
loc aici.
O servitoare, i s-ar fi putut zice fată în casă, ascultă de ordin
şi aşeză pernele spre răzimare; apoi şezură amândoi de două părţi
ale divanului. În timpul acesta un servitor aduse apă proaspătă din
lac, le spălă picioarele şi le zbici cu prosoape.
— În pustiu, începu Ilderim, mângâindu-şi barba cu degetele
subţiri, este vorba că: o bună poftă de mâncare promite o viaţă
lungă. Ai poftă?
— După vorba aceasta, bunule şeic, ar fi să trăiesc o sută de
ani. Am venit la uşa ta ca un lup flămând, răspunse Ben Hur.
— Ei bine, n-ai să pleci de-aici ca un lup flămând; îţi voi da
ce am mai bun în turmele mele.
Ilderim bătu din palme.
— Caută-l pe străinul din cortul de oaspeţi şi spune-i că eu,
Ilderim, îi trimit urarea: pacea lui să dureze atât timp cât vor curge
apele izvoarelor.
Servitorul care intrase se înclină.
— Mai spune-i, – urmă Ilderim –, că m-am reîntors cu încă
un oaspete, care va frânge pâinea cu mine; şi dacă Baltazar,
înţeleptul, va voi să vină, vom împărţi pâinea noastră în trei; partea
păsărilor nu va fi mai mică.
Servitorul se depărtă.
— Acum să ne odihnim.
Ilderim se întinse pe divan, şi zise cu aerul serios: „Acum
când eşti oaspetele meu, ai băut din lebanul meu şi vei gusta în
curând şi din sarea mea, n-o să-mi fie oprit să te întreb: Cine eşti?”
— Şeic Ilderim, răspunse Ben Hur, susţinându-i liniştit
privirea, te rog să nu-ţi închipui că aş socoti întrebarea ta nedreptăţită;
dar n-a fost oare în viaţa ta niciodată un moment, când un
răspuns la o astfel de întrebare ţi-ar fi apărut ca o crimă faţă de tine
210