Umberto Eco – Numele trandafirului

abaţii străvechi. Am devenit
17
astfel secretarul şi discipolul lui în acelaşi timp, lucru de care nu
aveam să mâ căiesc, întrucît am fost, alături de el, martorul unor
întîmplări demne să fie consemnate, cum fac acum, întru ştiinţa
celor ce aveau să vină.
Eu nu ştiam atunci ce căuta călugărul Guglielmo şi, ca să spun
adevărul, nu ştiu nici astăzi, şi bănuiesc că nu ştia nici el, mînat
cum era de unica dorinţă de adevăr, şi de teamă - pe care mereu
am văzut că o nutreşte — că adevărul nu era cel care-i apărea pe
moment. Şi poate că în anii aceia îndatoririle lumeşti îl
îndepărtau de la studiile sale pe care le îndrăgea atît de mult.
Misiunea cu care fratele Guglielmo era însărcinat mi-a rămas
necunoscută de-a lungul întregului drum, sau mai bine zis el nu
mi-a vorbit despre ea. Mai degrabă ascultînd frînturi din
conversaţiile pe care le-am avut cu abaţii mănăstirilor prin care
ne opream, în drum, mi-am făcut o oarecare idee asupra naturii
însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin pînă cînd nu
am ajuns la ţinta noastră, cum voi spune mai pe urmă. Ne
îndreptam spre nord, dar călătoria noastră nu a mers în linie
dreaptă şi ne-am oprit la diferite abaţii. S-a întîmplat aşa că neam
abătut spre apus, în timp ce ţinta noastră ultimă se afla la
răsărit, aproape urmînd linia montană care duce de la Pisa în
direcţia drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ţinut
pe care înspăimîn-tătoarele întîmplări, care s-au petrecut după
aceea, mă îndeamnă să nu-l precizez prea limpede, dar ai cărui
seniori erau credincioşi Imperiului, şi unde abaţii ordinului călugăresc
se opuneau, de comun acord, papei eretic şi corupt.
Drumul a durat două săptămîni, cu mici păţanii, şi în timpul
acela am avut putinţa să-l cunosc (niciodată îndeajuns, cum îmi
spun mereu) pe noul meu maestru.
In paginile ce urmează nu-mi voi îngădui să fac descrieri de
persoane - decît dacă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor
apărea ca semn al unui limbaj mut, dar grăitor — deoarece, aşa
cum spune Boethius, nimic nu este mai trecător decît forma
exterioară, care se veştejeşte şi se trece ca florile cîmpului la
venirea toamnei, şi ce sens ar avea să spun despre abatele
Abbone că avea privirea tăioasă şi obrajii palizi, cînd acum el şi
cei din jurul lui sînt ţărînă, iar ţărîna corpului lor este acum de
culoarea pămîntie a morţii (numai sufletul, după voinţa
Domnului, străluceşte ca o lumină şi nu se va stinge în vecii
vecilor)? Dar despre Guglielmo aş vrea să vorbesc, şi asta o dată