Umberto Eco – Numele trandafirului

aruncam priviri distrate peste foile ce-mi treceau pe dinaintea
ochilor, îi cercetam de fapt pe călugări.
Am fost surprins de calmul şi de seninătatea cu care aceştia erau
preocupaţi de munca lor, de parcă un confrate de-al lor n-ar fi
fost căutat cu disperare prin toate ungherele, şi alţi doi n-ar fi
pierit în împrejurări îngrozitoare. Iată, mi-am spus, măreţia
ordinului nostru: secole de-a rîndul oameni ca aceştia au văzut
năvălind hoardele de barbari, jefuindu-le abaţiile, azvîrlindu-le
regatele în vîltorile de foc, şi totuşi au continuat să iubească
pergamentele şi cernelurile şi au continuat să citească din vîrful
buzelor cuvinte care se transmiteau de secole şi care se vor
transmite secole şi secole în viitor. Au continuat să citească şi să
copieze în timp ce se apropia mileniul, de ce să nu continue s-o
facă şi acum?
Cu o zi înainte, Bencio spusese că ar fî fost gata să făptuiască un
păcat în schimbul dobîndirii unei cărţi rare. Nu minţea şi nu
glumea. Un călugăr ar trebui, fireşte, să-şi iubească mult cărţile
sale cu umilinţă, voind binele lor şi nu izbînda propriei sale
curiozităţi; dar ceea ce pentru mireni este ispita adulterului şi
pentru oamenii obişnuiţi ai Bisericii este dorinţa arzătoare de
bogăţie, pentru călugări este patima cunoaşterii.
Am răsfoit catalogul şi mi-a dănţuit prin faţa ochilor o jerbă de
titluri misterioase: Quinti Sereni de medicamentis, Phaenomena,
Liber Aesopi de natura animalium, Liber Aethici peronymi de
cosmographia, Liber tres quos Arculphus
184
episcopus adamnano escipiente de locis sanctis ultramarinis
designavit conscribendos, Libellus Q. Iulii Hilarionis de origine
mundi, Solini Polyshistor de situ orbis terrarum et mirabilibus,
Almagesthus... Nu mă miram că taina nelegiuirilor se învîrtea în
jurul bibliotecii. Pentru aceşti oameni devotaţi scripturilor,
biblioteca era în acelaşi timp Ierusalimul ceresc şi o lume
subpămînteană la graniţa dintre pămîntul necunoscut şi tărîmul
infernului. Ei erau dominaţi de bibliotecă, de făgăduinţele ei şi de
opreliştile ei. Trăiau cu ea, pentru ea şi poate împotriva ei,
trăgînd cu păcat nădejdea ca într-o zi să-i rupă toate peceţile
tainelor. De ce să nu fi vrut să înfrunte moartea, pentru a-şi
satisface o curiozitate a minţii lor, sau să ucidă pentru a
împiedica pe cineva să se apropie de un secret de-al lor păstrat cu
sfinţenie ?
Ispite, desigur, măreţie a minţii lor. Cu totul altfel era călugărul
scrib închipuit de sfîntul nostru fondator, în stare să copieze fără