Umberto Eco – Numele trandafirului

vinovate pe care le-am avut în tinereţe. Erau rele, dar adevărul
mă sileşte să spun că atunci le-am descoperit ca din cale-afară de
bune. Şi aceasta slujeşte drept pildă pentru cel care, ca şi mine,
va cădea în capcanele ispitei. Azi, ajuns la bătrîneţe, aş şti o mie
de chipuri de a scăpa de asemenea momeli (şi mă întreb cît de
trufaş trebuie să fiu, de vreme ce am scăpat de diavolul
desfrîului, dar n-am scăpat de altele, aşa încît mă mai întreb dacă
ceea ce fac acum nu este supunere oarbă faţă de patima
pămînteană a reamintirii, o neroadă încercare de a scăpa de
curgerea vremii, de moarte).
Atunci am scăpat doar printr-un instinct miraculos. Fata îmi
apărea în natură şi în toate cele din jurul meu făcute de mîna
omului. Am încercat, deci, printr-o fericită intuiţie sufletească, să
mă cufund într-o totală contemplaţie a acelor lucruri. Am privit
munca văcarilor care scoteau boii din staul, a porcarilor care
aduceau mîncare la porci, a păstorilor care
asmuţeau cîinii ca să adune oile la un loc, a ţăranilor care
duceau grîu uscat şi mei la mori, de unde ieşeau cu saci de făină
de soi. M-am cufundat în contemplarea naturii, încer-cînd să uit
de gîndurile mele, şi încercînd să privesc fiinţele doar aşa cum ne
apar, şi de a uita cu totul de mine, văzîndu-i, plin de bucurie.
Cît de frumos era spectacolul naturii, neatinse încă de
înţelepciunea, adesea stricată, a omului!
Am văzut mielul, căruia i s-a dat acest nume ca pentru a i se
recunoaşte neîntinarea şi bunătatea lui. într-adevăr, numele de
agnus vine de la faptul că acest animal agnoscit recunoaşte
propria mamă, şi-i recunoaşte glasul în mijlocul turmei, în timp
ce mama, printre atîţia miei cu aceeaşi formă şi acelaşi behăit, îl
recunoaşte întotdeauna şi numai pe puiul ei, şi-l hrăneşte. Am
văzut oaia, căreia ovis i se spune ab oblatione, pentru că slujea,
din cele mai vechi timpuri, pentru ritualurile de sacrificiu; oaia
care, după cum e obiceiul ei, la începutul iernii caută iarba cu
lăcomie şi se umflă de nutreţ înainte ca locurile de păscut să fie
arse de ger. Şi turmele erau supravegheate de cîini, numiţi aşa de
la canor (cîntăreţ) din pricina lătratului lor. Animal fără cusur,
printre altele, cu înzestrări de agerime dintre cele mai mari,
cîinele îl recunoaşte pe stăpînul lui şi este dresat pentru
vînătoarea de fiare prin păduri, pentru paza turmei împotriva
lupilor, apără casa şi pe copilaşii stăpînului său, şi uneori în
împrejurări din acestea de apărare este omorît. Regele
Garamante, care a fost aruncat în temniţă de duşmanii lui, a fost
adus îndărăt acasă de o haită de două sute de cîini, care şi-au