Umberto Eco – Numele trandafirului

cum să vezi deosebirea, ci, ca să zicem aşa, le dă aleşilor săi
înzestrarea aceasta de a face deosebirea. Ubertino şi Chiara din
Montefalco (care era totuşi înconjurată de păcătoşi) rămăseseră
sfinţi tocmai pentru că ştiau să facă deosebirea. Asta şi nu
altceva era sfinţenia.
Dar de ce Guglielmo nu ştia să facă deosebirea ? Era totuşi un
om atît de pătrunzător, iar în ceea ce priveşte faptele din natură
putea să observe dintr-o dată cea mai măruntă nepotrivire. Şi cea
mai măruntă înrudire dintre lucruri...
Eram cufundat în asemenea gînduri, şi Guglielmo îşi termina de
băut laptele, cînd am auzit că ne salută cineva. Era Aymaro din
Alexandria, pe care-l cunoscuserăm în scriptorium, şi la care mă
uimise expresia feţei, înclinată spre un rînjet veşnic, ca şi cum nu
izbutea niciodată să se convingă de îngîmfarea tuturor făpturilor
omeneşti, şi totodată nu acorda prea mare însemnătate acestei
tragedii cosmice.
— Ei, ia spune, frate Guglielmo, ai ajuns să te obişnuieşti cu
spelunca asta de demenţi ?
— Mi se pare un loc cu oameni admirabili prin sfinţenia şi prin
ştiinţa lor, a spus Guglielmo cu băgare de seamă.
126
— Era. Cînd abaţii făceau pe abaţii şi bibliotecarii pe bibliotecarii.
Acum ai văzut ce-i acolo, şi arăta spre etajul de sus, neamţul
acela pe jumătate mort, cu ochi de orb, stă să asculte cu credinţă
aiurelile acelui spaniol orb cu ochi de mort, de parcă ar sta să
sosească Antichristul în fiecare dimineaţă; se scotocesc
pergamente, dar cărţi noi foarte puţine intră... Noi sîntem aici, şi
acolo, jos, în oraş se face treaba... Pe vremuri lumea se guverna
prin abaţiile noastre. Azi, aţi văzut, împăratul ne foloseşte ca să-i
trimită aici pe prietenii lui ca să se întîlnească cu duşmanii lui
(ştiu cîte ceva despre misiunea domniei tale, călugării vorbesc,
vorbesc, n-au alta de făcut), dar dacă vrea să cerceteze ce se
petrece în ţara asta, stă în oraşe. Noi stăm şi culegem griul şi
creştem orătănii, şi acolo jos se schimbă coţi de mătase pe bucăţi
de in, şi bucăţi de in pe saci de mirodenii, şi toate laolaltă pe
grămezi de bani. Noi ne păzim tezaurul nostru, dar acolo jos se
strîng tezaure. Şi chiar cărţi. Şi mai frumoase decît ale noastre.
— Bineînţeles, pe lume se petrec multe lucruri noi. Dar de ce
gîndeşti că de vină e Abatele ?
— Pentru că a dat biblioteca pe mîna străinilor şi conduce abaţia
ca pe-o cetăţuie care s-a ridicat în apărarea bibliotecii. O abaţie
benedictină pe aceste meleaguri italiene ar trebui să fie un loc