Umberto Eco – Numele trandafirului

toate părţile, aşa încît fiecare îl împiedica pe celălalt. Oamenii se
ciocneau, cădeau, cine avea în mînă un vas îi vărsa conţinutul
salvator, catîrii intraţi în bucătărie simţiseră focul şi zvîrleau din
copite, se repezeau spre uşi, lovindu-i pe oameni şi pe propriii lor
îngrijitori. Se vedea bine că, în orice caz, viermuiala aceea
485
de ţărani şi de oameni credincioşi şi de înţelepţi, dar nepricepută
şi necondusă de nimeni, încurca chiar şi acele ajutoare care
totuşi ar fi putut să vină de undeva.
Tot platoul căzuse pradă dezordinii. Dar era doar începutul
tragediei. Pentru că, ieşind pe ferestre şi pe acoperiş, norii de
scîntei, acum biruitori, încurajaţi de vînt, cădeau peste tot,
ajungînd la acoperişul bisericii. Oricine ştie cîte catedrale
minunate au fost neajutorate în faţa focului, deoarece casa
Domnului ne apare frumoasă şi bine apărată precum Ierusalimul
ceresc, din cauza pietrei cu care se mîndreşte, dar zidurile şi
bolţile se ridică pe o foarte fragilă, deşi atît de minunată,
arhitectură de lemn, şi dacă biserica de piatră aminteşte de
pădurile cele mai bătrîne prin coloanele sale care se despletesc
înalte în boite, falnice ca nişte stejari, de stejar are adesea şi
trupul - cum de asemenea de stejar are şi întregul său mobilier,
altarele, corurile, tavolele pictate, băncile, scaunele, candelabrele.
Aşa s-a întîmplat şi cu biserica abaţiei, cu portalul ei cel frumos
care m-a vrăjit atîta în prima zi. A luat foc foarte repede. Călugării
şi toată populaţia de pe platou au înţeles atunci că era în joc
supravieţuirea însăşi a abaţiei, şi toţi s-au pus să alerge cu mai
mult curaj şi mai mare rînduială ca să înfrunte primejdia.
Desigur, în biserică se putea intra mult mai uşor, şi deci era mult
mai uşor de apărat decît biblioteca. Biblioteca fusese condamnată
de propriul ei refuz de a fi cunoscută, de taina pe care o păstra,
de zgîrcenia intrărilor sale. Biserica, deschisă matern tuturor în
ora de rugăciune, era deschisă tuturor în ora de întrajutorare.
Dar nu mai era apă, sau mai era doar foarte puţină, izvoarele o
dau cu o firească strîmtoare şi cu o încetineală ce nu se potrivea
acum cu nerăbdarea nevoii. Toţi ar fi putut să stingă incendiul
bisericii, dar acum nimeni nu ştia cum. Şi apoi focul se pornise
de sus, unde era greu să se caţere şi să bată flăcările sau să le
înăbuşe cu pămînt sau cu zdrenţe. Şi cînd flăcările au ajuns jos,
nu mai avea rost să mai arunci pe el cu pămînt sau cu nisip,
pentru că acum tavanul se prăbuşea peste cei care săriseră în
ajutor, prinzîndu-i dedesubt.
Astfel, la strigătele de părere de rău pentru multele bogăţii arse,