Umberto Eco – Numele trandafirului

— Da, dar scotea de aici un silogism perfid. El spunea că pentru
a pune capăt acestei a treia epoci a corupţiei, trebuia ca toţi
clericii, călugării şi fraţii să moară de moarte crudă, spunea că
toţi prelaţii Bisericii, clericii, călugăriţele, femeile şi bărbaţii
religioşi şi toţi cei care fac parte din ordinul predicatorilor şi al
minorilor, eremiţii şi chiar papa Bonifaciu ar fi trebuit să fie
exterminaţi de către împăratul ales de el, Dolcino, şi că acesta ar
fi fost Frederic al Siciliei.
— Dar oare nu Frederic a fost cel care i-a primit cu bunăvoinţă în
Sicilia pe spiritualii goniţi din Umbria, şi nu tocmai minoriţii au
fost aceia care au cerut ca însuşi împăratul, chiar dacă
acum este Ludovic, să distrugă puterea vremelnică a papei şi a
cardinalilor ?
— Tocmai asta aduce erezia, sau nebunia, adică să
preschimbe gîndurile cele mai drepte şi să le facă să se ridice
împotriva legii lui Dumnezeu şi a oamenilor. Minoriţii nu i-au
cerut niciodată împăratului să-i ucidă pe alţi sacerdoţi.
Se înşela. O ştiu acum. Pentru că după cîteva luni Bavarezul şi-a
instaurat propriul său ordin la Roma, iar Marsilio şi alţi minoriţi
le-au făcut clericilor credincioşi papei tocmai ceea ce cerea
Dolcino să se facă. Cu asta nu vreau să spun că Dolcino avea
dreptate, ci că Marsilio greşea şi el. Dar începeam să mă întreb,
mai ales după discuţia de după-amiază cu Guglielmo, cum
puteau oamenii simpli care-l urmau pe Dolcino să facă deosebirea
între făgăduielile spiritualilor şi chipul lor cel nou pe care li-l
dădea Dolcino. Oare nu se făcea el vinovat de a pune în practică
ceea ce dreptcredincioşi reputaţi predicaseră pe cale pur mistică ?
Ori poate că aici era deosebirea, sfinţenia consta în aşteptarea ca
Dumnezeu să ne dea ceea ce sfinţii sâi ne făgăduiseră, fără să
încerce să obţină aceasta prin mijloace pămînteşti ? Acum ştiu de
ce este aşa şi de ce Dolcino greşea:
228
nu trebuie schimbată ordinea lucrurilor chiar dacă trebuie
sperată cu înflăcărare transformarea acestei ordini. Dar în seara
aceea eram pradă unor gînduri potrivnice.
— în sfîrşit, spunea Ubertino, semnele ereziei le desluşeşti
întotdeauna în trufie. într-o a doua scrisoare, din anul 1303,
Dolcino se intitula capul suprem al congregaţiei apostolice, îi
numea ca locotenenţi ai săi pe perfida Margherita (o femeie) şi pe
Longino din Bergamo, Federico din Novară, Alberto Carentino şi
pe Valderico din Brescia. Şi începea să aiureze despre nişte papi
viitori, doi buni, primul şi ultimul, doi răi, al doilea şi al treilea.