Umberto Eco – Numele trandafirului

dat un sens precis, cum s-ar întîmpla oricui ar spune cuvîntul I
„blitiri". Şi, cu toate acestea, bine sau rău, eu înţelegeam ce voia
să zică Salvatore, şi ceilalţi la fel. Dovadă că el vorbea nu ' una, ci
toate limbile, nici una cum se cuvine, luîndu-şi cuvintele cînd
dintr-una, cînd din alta. Mi-am dat totuşi seama mai tîrziu că el
putea numi un lucru cînd în latină, cînd în provensală, şi am
înţeles că, mai mult decît să-şi născocească propriile fraze, el
folosea disiecta membra din alte fraze, auzite cîndva, potrivit
situaţiei şi lucrurilor pe care voia să le spună, ca şi cum ar fi
izbutit să vorbească despre o mîncare, vreau să spun, numai cu
vorbele oamenilor la care mîncase acea mîncare, şi să-şi exprime
bucuria numai cu expresiile pe care le auzise că le rostesc
oamenii bucuroşi, în ziua în care simţise şi el o bucurie
asemănătoare. Era ca şi cum felul lui de a vorbi semăna cu faţa
aceea a lui, alcătuită din bucăţi din feţele] altora, sau cum am
văzut uneori relicvarii de preţ (si licet f magnis componere parva,
sau la lucrurile divine pe cele drăceşti) care erau alcătuite din
resturile altor obiecte sacre. în momentul acela, în care l-am
întîlnit pentru prima dată, Salvatore mi-a apărut, atît la chip cît
şi prin felul de a vorbi, o fiinţă deloc diferită de încrucişările
făpturilor cu păr şi cu gheare pe care le văzusem sub portal. Mai
tîrziu mi-am dat seama că omul era poate bun la inimă, şi
şugubăţ din fire. Iar şi mai tîrziu... Dar să le luăm în ordine. Şi
pentru că, de cum terminase el de vorbit, maestrul meu l-a
întrebat, plin de 1
curiozitate:
— De ce ai spus pocăiţi-vă-ţi ?
— Domine frate magnificentissimo, a răspuns Salvatore un soi de
plecăciune, Jesus venturus est şi oamenii trebuie sa
se pocăiască. Nu?
Guglielmo l-a privit pătrunzător:
— Ai venit aici de la un schit de minoriţi ?
— Nu pricep.
— întreb dacă ai trăit pe lîngă călugării Sfîntului Francisc
întreb dacă i-ai cunoscut pe aşa-zişii apostoli...
Salvatore a îngălbenit, sau mai degrabă chipul lui bronzd şi
animalic a devenit pămîntiu. S-a înclinat adînc, a rostit ci
jumătate de gură un vade retro, s-a închinat cu smerenie şi a
fugit, uitîndu-se mereu înapoi.
— Ce l-aţi întrebat? l-am iscodit pe Guglielmo. El rămase puţin pe
gînduri.
— N-are importanţă, o să-ţi spun mai tîrziu. Acum si intrăm. Aş