Umberto Eco – Numele trandafirului

parte, un papă nebun, pe de alta, poporul lui Dumnezeu care,
chiar şi prin gura teologilor săi, va pretinde peste puţin să
interpreteze după bunul său plac Scripturile.
— Dar, în definitiv, ce altceva aţi făcut voi la Perugia ? l-a întrebat
Guglielmo.
Michele s-a scuturat ca atins drept în inimă:
— Pentru asta vreau să-l întîlnesc pe papă. Noi nu putem face
nimic fără ca el să cadă la învoială.
298
— Vom vedea, vom vedea, a spus Guglielmo în chip enigmatic.
Maestrul meu era cu adevărat foarte pătrunzător. Cum făcea de-a
prevăzut că Michele însuşi avea să hotărască după aceea să se
sprijine pe teologii Imperiului şi pe popor, ca să-l condamne pe
papă ? Cum făcea de-a prevăzut că atunci cînd, după patru ani,
Ioan avea să-şi anunţe pentru prima dată doctrina sa de
necrezut, avea să se ridice o împotrivire a întregii creştinătăţi ?
Dacă viziunea fericirii de apoi avea să fie atît de tîrzie, cum aveau
să poată cei morţi să mijlocească pentru cei vii? Şi unde avea să
se termine cultul sfinţilor? Tocmai minoriţii ar fi început
împotrivirea, condamnîndu-l pe papă, şi Guglielmo din Occam sar
fi aflat în primul rînd, aspru şi neclintit în argumentările sale.
Lupta avea să dureze trei ani, pînă cînd Ioan, ajuns în pragul
morţii, avea să facă unele schimbări. L-am auzit vorbind după
cîţiva ani, când a apărut în consistoriul din decembrie 1334, mai
mic decît apăruse vreodată pînă atunci, uscat de vîrstă, avînd
aproape nouăzeci de ani şi fiind aproape muribund, palid la chip,
cînd avea să spună (vulpoiul, atît de priceput să se joace cu
vorbele nu numai ca să-şi încalce propriile jurăminte, ci şi să-şi
renege propriile încăpăţînări): „Noi mărturisim şi credem că
sufletele despărţite de trup şi cu totul curăţite se află în cer, în
paradis cu îngerii, şi cu Iisus Christos, şi că ele îl văd pe
Dumnezeu în esenţa sa divină, limpede şi faţă-n faţă..." şi apoi,
cu o pauză despre care nimeni n-a ştiut niciodată dacă se datora
greutăţii de a respira sau voinţei netrebnice de a sublinia ultima
clauză ca fiind adversativă, „în măsura în care starea şi condiţia
sufletului despărţit de trup o îngăduie". A doua zi de dimineaţă,
era duminică, a pus să fie urcat pe un scaun alungit şi cu
spătarul aplecat, a primit sărutul mîinii de la cardinalii lui şi a
murit.
Dar iarăşi divaghez şi povestesc alte lucruri decît cele pe care ar
trebui să le povestesc. Asta şi pentru că, de fapt, ceea ce a mai
rămas din discuţia aceea de la masă nu adaugă mult la