Umberto Eco – Numele trandafirului

clerul şi de episcopii cărora ei le biciuiau viciile şi jafurile ?
Din povestea lui Salvatore, aşa cum se amestecau lucrurile cu
cele pe care eu le ştiam deja, văzîndu-le chiar eu, aceste deosebiri
nu apăreau la lumina zilei: orice părea să semene cu orice. Uneori
îmi părea unul dintre acei milogi din Tourenne despre care spune
povestea că la apropierea coşciugului făcător de minuni al
Sfîntului Martin au rupt-o la fugă de teamă ca sfîntul să nu-i
vindece, lipsindu-i astfel de izvorul cîştigurilor lor, şi sfîntul, fără
îndurare, i-a mîntuit mai înainte de a ajunge la graniţă,
pedepsindu-i pentru ticăloşia lor, făcîndu-i să-şi recapete vlaga
încheieturilor. Uneori, în schimb, chipul de fiară al călugărului se
lumina de o lumină dulce cînd îmi povestea cum, trăind printre
bandele acelea, ascultase cuvîntul predicatorilor franciscani, şi
fiind el sub cerul liber înţelesese că viaţa săracă şi rătăcitoare pe
care o duceau nu trebuia să fie luată ca o neapărată nevoie, ci ca
pe un gest fericit de devotament, şi intrase să facă parte din secte
şi din grupuri penitenţiale ale căror nume el le pocea şi le descria
foarte nepotrivit doctrina. Am dedus din asta că întîlnise patarini
şi valdezi, şi poate catari, arnaldişti şi umiliţi, şi că rătăcind prin
lume trecuse din grup în grup, luîndu-şi treptat ca misiune
condiţia sa de rătăcitor, şi făcînd pentru Domnul ceea ce făcuse
mai înainte pentru stomacul lui.
Dar cum şi pînă cînd ? După cîte am înţeles, cu vreo treizeci de
ani înainte, se alipise pe lîngă o mănăstire de minoriţi în Toscana
şi acolo îşi pusese rasa Sfîntului Francisc, fără să intre în ordin.
Acolo, cred, învăţase stropul acela de latină pe care-l vorbea,
amestecîndu-l cu graiurile din toate locurile în care, sărac fără
patrie, fusese, şi ale tuturor tovarăşilor de vagabondaj pe care-i
întîlnise, de la mercenarii din patria sa, pînă la bogomilii dalmaţi.
Aici se dedicase vieţii de pocăinţă, spune el (pocăiţi-vă-ţi, îmi cita
el cu ochi inspiraţi, şi am auzit din nou formula care-i stîrnise
curiozitatea lui Guglielmo), dar, după cîte se pare, şi fraţii minori
pe lîngă care adăsta aveau idei încîlcite pentru că, mînioşi pe
canonicul de la biserica vecină, acuzat de jafuri şi de alte
nelegiuiri, i-au năvălit într-o zi în casă şi l-au azvîrlit pe scară,
din care păcătosului i
192
se trase moartea; apoi i-au jefuit biserica. Pentru care fapt
episcopul a trimis oameni înarmaţi, călugării s-au risipit şi
Salvatore a rătăcit îndelung prin Italia de nord cu o bandă de
călugăraşi sau de minoriţi cerşetori, fără lege şi fără rînduială. De
aici a venit din nou în Tolosano, unde a auzit despre o întîmplare