Umberto Eco – Numele trandafirului

mai degrabă despre tine, a spus întorcîndu-se din nou spre
Guglielmo. Ce-ai mai făcut după aceea? Au trecut...
— Optsprezece ani. M-am întors pe meleagurile natale. Am
studiat din nou la Oxford. Am studiat natura.
— Natura e bună pentru că este fiica lui Dumnezeu, a spus
Ubertino.
— Şi Dumnezeu trebuie să fie bun, dacă a dat naştere naturii, a
zîmbit Guglielmo. Am studiat, am întîlnit prieteni foarte înţelepţi.
Apoi l-am cunoscut pe Marsilio, m-au atras ideile sale despre
Imperiu, despre popor, despre o nouă lege asupra guvernării
pămîntului, şi pînă la urmă am ajuns în grupul acela de confraţi
ai noştri care-l sfătuiesc pe împărat. Dar toate acestea le ştii, ţiam
scris. Am fost încîntat, la Bobbio, cînd mi-au spus că eşti aici.
Te credeam pierdut. Dar acum, că eşti cu noi, ne vei putea fi de
mare ajutor peste cîteva zile, cînd va veni şi Michele. Va fi o
întîlnire furtunoasă.
— Nu voi avea de spus mai mult decît am spus acum cinci ani, la
Avignon. Cine va veni cu Michele ?
— Cîţiva care au fost la capitulul de la Perugia, Arnaldo din
Aquitania, Ugo din Newcastle...
— Cine ? a întrebat Ubertino.
■— Ugo din Novocastro, iartă-mă, folosesc limba mea şi cînd
vorbesc latina curată. Şi apoi Guglielmo Alnwick. Şi din Partea
franciscanilor din Avignon putem conta pe Girolamo,
65
64
prostul din Caffa, şi poate că vor veni Berengario Talloni şi
Bonagrazia din Bergamo.
— Să nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, a spus
Ubertino, că aceştia din urmă nu vor veni să-l mînie prea tare pe
papă. Şi cine are să susţină punctul de vedere al curiei, vreau să
zic, dintre cei neînduplecaţi ?
— Din scrisorile care mi s-au trimis îmi închipui că are sa fie
Lorenzo Decoalcone...
— Un om rău.
— Jean d'Anneaux...
— Acesta e tare iscusit în teologie, fiţi atenţi.
— O să ne păzim noi. Şi, în sfîrşit, Jean de Baune.
— O să vadă el cu Berengario Talloni.
— Da, sînt convins că o să ne distrăm, a spus maestru]! meu
foarte bine dispus.
Ubertino l-a privit cu un zîmbet nesigur.