Umberto Eco – Numele trandafirului

sau al bucuriei, cum credeau minoriţii de atunci. Şi poate nici al
îndurării. Gott ist ein lautes Nichts, ihn rtihrt kein Nun noch Hier...
Mă voi adînci repede în pustiul acesta neţărmurit, perfect de
neted şi de necuprins, în care sufletul se sfîrşeşte cu adevărat
fericit. Mă voi cufunda în întunecimea lui Dumnezeu, într-o
tăcere mută şi într-o contopire inefabilă, şi în cufundarea aceasta
se va pierde orice egalitate şi orice neegalitate, şi în hăul acela
spiritul meu se va pierde pe sine, şi nu va cunoaşte nici egal, nici
neegal, şi nimic altceva: şi vor fi uitate toate deosebirile, voi fi în
temelia simplă, în pustiul tăcut unde nicicînd nu se văd
deosebirile, în intimitatea unde nimeni nu se află la locul lui
anume. Voi cădea în dumnezeirea tăcută şi nelocuită, unde nu
există operă şi nici imagine.
E frig în scriptorium, degetul gros mă doare. Las scrierea aceasta,
nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce: stat roşa pristina
nomine, nomina nuda tenemus.
496
497
Cuvîntul traducătorului
în articolul „Marginalii şi glose la Numele trandafirului", publicat
într-o revistă italiană şi apărut de curînd în traducere
românească în Secolul XX (nr. 8-9-l0 din 1983), Umberto Eco ne
spune că ultimele cuvinte cu care se sfirşeşte cartea sa: stat roşa
pristina nomine, nomina nuda tenemus, explică titlul şi lămureşte
pe deplin sensul cărţii. încercăm să traducem : „Dăinuie prin
nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decît numele
(denumirile) goale". (Traducerea aparţine de fapt distinsei
clasiciste Stella Petecel, care ne-a ajutat mult la traducerea
acestei cărţi şi căreia îi rămînem recunoscători.) Este vorba de un
hexametru din De conteptu mundi (Despre dispreţul lumii) al lui
Bernardo Morliacense, un benedictin din secolul al XH-lea, care
„brodează pe tema ubi sunt (unde sînt)" cu regretul pentru toate
cele dispărute, pe care îl vom găsi, mai tîrziu, în suspinele lui
Villon pentru „zăpezile de odinioară". Numai că Bernardo adaugă
mîhnirii în faţa ireversibilului şi ideea, care de fapt îl atrage pe
Eco în mod deosebit, că din toate aceste lucruri care au pierit nu
ne mai rămîn decît simplele lor nume. Numele, deci! De fapt
nominalism se numea şi filosofia lui William Ockham, savantul
călugăr franciscan englez despre care aminteşte adesea
Guglielmo, eroul cărţii noastre. Cităm din Micul dicţionar
enciclopedic (Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972):
„Nominalism : Curent filosofic medieval care susţine că numai