Umberto Eco – Numele trandafirului

doar imagini de trupuri şi de membre omeneşti. îmi năvălea în
minte, peste măsură de tulburată, fantoma lui Berengario umflat
de apă, şi mă scuturam de scîrbă şi de milă. Apoi, ca pentru a
pune pe fugă iazmele acelea, mintea mea se îndrepta spre alte
imagini al căror proaspăt receptacul fusese memoria, şi nu
puteam să nu văd, neîndoielnică în ochii mei (în ochii sufletului,
dar parcă ar fi ieşit înaintea ochilor trupeşti), imaginea fetei,
frumoasă şi cumplită ca o armată aliniată în luptă. Mi-am
făgăduit (bătrîn copist al unui text niciodată scris pînă acum, dar
care de-a lungul multor decenii a vorbit în mintea mea) să fiu un
cronicar credincios, şi nu numai din
278
dragoste pentru adevăr, nici din dorinţa (de altfel, preacinstită) de
a le da povaţă cititorilor mei viitori; ci şi pentru a slobozi memoria
mea vlăguită şi obosită de apariţii care au sleit-o toată viaţa. Aşa
că trebuie să spun totul, în cumpătare, dar fără ruşine. Şi trebuie
să spun, acum, şi limpede, ceea ce am gîndit atunci, şi aproape
că am încercat să ascund faţă de mine însumi, plimbîndu-mă pe
platou, luînd-o din cînd în cînd la fugă, ca să pot pune bătăile
neaşteptate ale inimii mele pe seama trupului, apropiindu-mă să
privesc treburile făcute de ţărani şi amăgindu-mă că-mi părăsesc
gîndurile privindu-le, trăgînd pe nări aerul rece cît mă lăsau
plămînii, cum face unul care bea vin ca să uite de frică şi de
necazuri.
Zadarnic. Mă gîndeam la fată. Trupul meu uitase plăcerea,
deplină, păcătoasă şi trecătoare (lucru josnic) pe care mi-o
dăduseră împreunările cu ea; dar sufletul meu nu-i uitase chipul,
şi nu izbutea să socotească netrebnică această amintire, ba chiar
zvîcnea ca şi cum pe chipul acela străluceau toate dulceţurile
creaţiei.
înţelegeam, în chip confuz, şi poate negîndu-mi mie însumi
adevărul a ceea ce simţeam, că sărmana creatură, necinstită şi
necunoscută, care se vindea (cine ştie cu cîtă neobrăzată
stăruinţă) altor păcătoşi, că acea fiică a Evei, care, atît de slabă
ca şi surorile ei, făcuse de atîtea ori negoţ cu carnea ei, era cu
toate astea ceva splendid şi mirific. Intelectul meu o ştia prilej de
păcat, pofta simţurilor mele o simţea ca un receptacul al tuturor
graţiilor. Este anevoie să spun ce simţeam. Aş putea încerca să
scriu că, încă prins în mrejele păcatului, doream, vinovat, s-o văd
apărînd în orice clipă, şi chiar trăgeam cu ochiul la muncile
ţăranilor ca să descopăr dacă nu cumva, din vreun ungher de
colibă, din întunericul unui grajd apărea figura aceea ce-mi luase