Umberto Eco – Numele trandafirului

se uneau acum strigătele de durere pentru feţele arse, membrele
rupte, trupurile dispărute sub o grăbită prăbuşire de bolţi.
Vîntul se pornise din nou să sufle cu putere şi cu tot mai multă
putere hrănea răspîndirea focului. Imediat după
biserică au luat foc cocinile şi grajdurile. Animalele înnebunite şiau
rupt legăturile, au doborît uşile, s-au răspîndit pe tot platoul,
nechezînd, mugind, behăind sau grohăind îngrozitor. Cîteva
scîntei au căzut pe coama unor cai şi s-a văzut esplanada
străbătută de creaturi infernale, de cai de călărie în flăcări, care
răsturnau totul în calea lor ce nu avea nici o ţintă, nici hodină. Lam
văzut pe bătrînul Alinardo care se învîrtea zăpăcit, fără să fi
înţeles ce se întîmplase, răsturnat de falnicul Brunello, nimbat cu
foc, tîrît în ţărînă şi lăsat acolo, biet lucru fără formă. Dar n-am
avut nici cum, nici timp să-l ajut, nici să plîng sfîrşitul lui, pentru
că asemenea scene se întîmplau acum peste tot.
Caii în flăcări duseseră focul acolo unde vîntul nu izbutise încă;
acum ardeau şi atelierele şi casa novicilor. Turme de oameni
alergau de la un capăt la altul al esplanadei, fără ţintă sau cu
ţinte închipuite. L-am văzut pe Nicola, rănit la cap, cu hainele
sfîşiate şi frînt acum, cum sta în genunchi pe aleea de trecere şi
blestema blestemul lui Dumnezeu. L-am văzut pe Pacifico din
Tivoli care, renunţînd la orice gînd de ajutor, încerca să pună
mîna la ieşire pe un catîr neliniştit, şi după ce a izbutit mi-a
strigat să fac şi eu la fel şi să fug, ca să scap de nălucirea aceea
înspăimîntătoare a Armaghedonului. M-am întrebat atunci unde
era Guglielmo şi m-am temut să nu fi fost prins sub vreo
dărîmătură. L-am găsit după o lungă căutare, în apropierea
porticului mănăstirii. Ţinea în mînă sacul lui de drum; în timp ce
focul cuprindea şi casa peregrinilor se urcase în chilie la el ca săşi
scape cel puţin preţioasele lui lucruri. îmi luase şi sacul meu,
în care am găsit ceva cu care să mă îmbrac. Ne-am oprit gîfîind ca
să vedem ce se mai întîmpla în jurul nostru.
Acum abaţia era condamnată. Aproape toate clădirile sale, care
mai mult, care mai puţin, erau cuprinse de flăcări. Cele încă
neatinse nu aveau să scape prea mult timp, pentru că totul
acum, de la elementele naturale, pînă la opera încurcată a
salvatorilor, ajuta la răspîndirea incendiului. în afară rămî-neau
doar părţile neclădite, grădina de zarzavat, grădina din faţa
porticului... Nu se mai putea face nimic pentru a salva clădirile,
dar era de ajuns să părăseşti gîndul de-a le salva, pentru a putea
observa totul în siguranţă, stînd la loc deschis. Priveam acum